Rafinată, fluidă, eterică şi misterioasă ni s-a înfăţişat aseară imaginea lui Isis, aşa cum o numea afectuos Enescu pe Maruca, soţia sa, o imagine creionată cu măiestrie de grecul Constantinos Carydis şi de Orchestra Operei Bavareze de Stat, în sonorităţi tandre, suave, aproape pipăite, oferind astfel una dintre cele mai bune versiuni ale acestui opus atât de rar cântat. În acest tablou cu unduiri impresioniste şi-au făcut loc cu sensibilitate şi vocile feminine din Corul Academic Radio, pregătite de Dan Mihai Goia. Un început foarte bun, mi-am spus, pentru ca apoi să îmi dau seama, a nu ştiu câta oară, că nu e înţelept să tragem concluzii pripite. A urmat o versiune a Concertului nr. 5 pentru pian şi orchestră de Beethoven cu adevărat derutantă, pianistul francez Pierre-Laurent Aimard pendulând continuu între pasajele redate mecanic, fără implicare emoţională, uneori la limita eşecului din punct de vedere tehnic şi momente perlate, de un rafinament expresiv care te arunca pe cu totul alte coordonate. O evoluţie secondată inteligent şi curat interpretativ de ansamblul german dar nu foarte convingătoare stilistic, cu sonorităţi când discrete, când de-a dreptul brutale. Prioritatea pe care orchestra o acordă în general repertoriului liric la Opera Bavareză de Stat are, se pare, dezavantaje pe plan exclusiv simfonic. Asta nu înseamnă că versiunea tânărului şi talentatului Constantinos Carydis şi a Orchestrei Operei Bavareze de Stat asupra Simfoniei a V-a de Şostakovici nu este una care nu stă în picioare, dimpotrivă, dirijorul grec punctând cu claritate accentele dramatice ale lucrării şi concentrându-se în special asupra laturii lirice, interiorizate, sensibile a partiturii. Din această cauză valenţele ce ţin de extraordinara energie sumbră din fundal şi de acel joc al tensiunii psihologice cu accente pronunţate de ironie şi alienare, pentru care autorul rus rămâne de neconfundat au părut uşor mai estompate. Comparaţiile cu versiunea celei de-a 10-a simfonii a lui Şostakovici interpretate acum două seri de Orchestra Simfonică din Sankt Petersburg vin cumva de la sine iar concluziile, de asemenea. O seară inegală, cu multe semne de întrebare dar şi cu momente sonore realmente memorabile.