"Întotdeauna încerc să-mi depăşesc limitele" declara oboistul, compozitorul şi dirijorul elveţian Heinz Holliger, această poziţie avangardistă imprimându-se şi în alcătuirea programului de seara trecută, deschis de o compoziţie contemporană din 2012 semnată de el însuşi, pe o linie stilistică total incongruentă cu restul opusurilor romantice prezente pe afiş. Nedumerirea de pe feţele celor din sală viza, aşadar, atât această discrepanţă repertorială, cât şi greutatea de a digera partitura în acest context.

A urmat atracţia serii, motivul principal pentru care sala Ateneului era plină, evoluţia pianistului Andras Schiff în celebrul Concert în la minor de Schumann. Şi de aici încolo, opiniile critice se ramifică, pentru că cei obişnuiţi cu sonorităţile pline de patos şi expansivitate romantică s-au simţit probabil frustraţi de viziunea discretă, intimistă, aproape camerală pe care pianistul de origine maghiară a ales să ne-o ofere. Da, o privire diferită asupra unei lucrări redate în general cu emfază şi preaplin expresiv, dar de ce nu? Schumann este şi acolo, în locurile comune dar şi în pendularea continuă între melancolie, gravitate, întunecare şi lumină, serenitate, chiar joacă dansantă şi graţioasă. O lume spirituală foarte complexă, alcătuită din oglinzi mici, nu întotdeauna conjuncte, pe care Andras Schiff a redat-o cu măiestria pianistului filozof preocupat mereu de culoarea şi forma sonoră. Pentru că, până la urmă, romantismul nu se reduce doar la dinamică, este o lume deosebit de consistentă din punct de vedere afectiv, comprimarea voluntară a acestei energii ducând, paradoxal, la receptarea sa mult mai puternică, de pe alte poziţii însă. O direcţie din ce în ce mai mult tatonată la nivel internaţional şi observată, de altfel, în câteva ocazii, pe parcursul actualei ediţii a Festivalului Internaţional "George Enescu". Din păcate, Orchestra de Cameră din Basel nu i-a fost, în acest caz, un partener pe măsură lui Andras Schiff, de nu puţine ori nereuşind să urmărească adecvat sinuosul discurs pianistic. Au urmat însă fabuloasele Variaţiuni serioase de Mendelssohn oferite ca bis, care au făcut uitate precedentele ridicări din sprâncene. Au fost doar muzica, arta lui Andras Schiff şi magia pe care ne-a dăruit-o şi pe care nici aplauzele intempestive anticipate profetic de pianist cu un gest elegant îndreptat spre sală, nu au reuşit să o împrăştie.

După pauză am revenit însă cu picioarele pe pământ, pentru că versiunea ieşită din tipare a Simfoniei a III-a, Scoţiana de Mendelssohn, foarte ritmică, foarte alertă, cu accente sârmoase, cu linii colţuroase, aproape abrazive, cu o utilizare foarte limitată a vibratoului s-a înscris într-o proporţie apreciabilă în aria interpretării informate istoric despre care, de asemenea, se poate discuta destul de mult.