Fină, reflexivă, melancolică şi graţioasă ne apare violonista Stefi Geyer în fotografiile decolorate de vreme de la începutul secolului trecut. Putem înţelege de ce, la 26 de ani, Bartok s-a simţit vrăjit, imaginând una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste sub forma primului său concert pentru vioară şi orchestră, o lucrare dificilă, foarte rar abordată care ieri (19 septembrie), pe scena Sălii Mari a Palatului a fost o revelaţie pentru cea mai mare parte a publicului. Şi cum să nu fie când a avut asemenea tălmăcitori în persoana minunatei violoniste Janine Jansen şi a muzicienilor care alcătuiesc celebra Orchestră Regală Concertgebouw din Amsterdam, aflată într-o formă excelentă şi condusă cu rafinament şi inteligenţă de talentatul Andris Nelsons. Am înţeles perfect de ce Bartok afirma că sunetele acestei lucrări vin direct din inima sa, iar Janine Jansen ne-a demonstrat încă o dată ce înseamnă excelenţa în interpretare, o fuzionare intimă, organică între sentiment, emoţie şi o tehnică impecabilă. Pentru că aseară Janine Jansen a fost în toate felurile posibile, meditativă, lirică, poetică, fragilă dar şi viguroasă, energică, jucăuşă şi plină de nerv, mişcându-se cu lejeritatea solistului ajuns la deplina maturitate artistică între ipostazele contradictorii ale acestei formidabile partituri. Una dintre cele mai bune fuzionări între solist şi orchestră din actuala ediţie a Festivalului Enescu am putut urmări aseară în prima parte a unui eveniment ce va rămâne, cu siguranţă, un punct de reper pentru anul 2015.

Iar după pauză, ansamblul olandez şi Andris Nelsons ne-au zguduit interior prin Simfonia a VII-a de Şostakovici, opusul în care autorul rus se confruntă cu însăşi ideea de rău, indiferent de personificarea sa ca Stalin sau Hitler, ca totalitarism rus sau ca oroare nazistă. Aşa a înţeles-o şi Andris Nelsons, ca pe un proces sufletesc chinuitor, în care elementele se adună încet, fără grabă dar implacabil, obsedant, întrerupte de crâmpeie de sentimente contrastante, fără aparentă legătură cu procesele iniţiale, o lume în care alienarea se instalează treptat, cu un rânjet sardonic şi în care finalul nu este niciodată împăcat. Tragismul şi tensiunea lucrării nu au fost arătate cu degetul, ele erau subînţelese, interiorizate la un nivel foarte profund în toată această construcţie unitară care înseamnă Simfonia a VII-a. La Şostakovici nimic nu este ceea ce pare, iar aseară Andris Nelsons şi formidabila Orchestră Regală Concertgebouw din Amsterdam au realizat ceva cu adevărat miraculos: o privire adâncă, plină de emoţie, în sufletul unuia dintre cei mai complicaţi autori ai secolului XX.