Excelenţa Sa Werner Hans Lauk, Ambasadorul Germaniei la Bucureşti:

Sunt impresionat! Este primul concert dedicat exclusiv lucrărilor pentru instrumente cu coarde şi trebuie să spun că tema concertului "Enescu şi prietenii săi contemporani" a fost foarte inspirat aleasă. Am putut observa în paralel maniera componistică a mai multor creatori, analizând gradul în care au folosit mijloacele de expresie specifice vremii, respectiv prima jumătate a secolului XX. De aceea mă bucur că am participat la acest concert.

Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, sâmbătă, 12 septembrie, ora 16.00 - Ansamblul Archaeus. Dirijor Pieralberto Cattaneo. Regizor: Daniel Prallea Blaga.

Liliana Oniga, profesoară:

Pentru mine reprezintă o premieră genul acesta muzical, de operă de cameră. Vin din provincie special pentru a fura puţin din Festivalul Enescu. A fost o plăcere, absolut! O revelaţie am avut acum, la acest spectacol. Formaţia a fost deosebită!

Compozitorul Liviu Dănceanu:

Conceptul este şi tradiţional şi, sper eu, cu elemente de inedit. Este un story, este povestea unei iubiri ratate - în registrul comic deopotrivă cu cel dramatic. Conceptul este unul sintetic. Este o mare onoare şi mă bucur că organizatorii au inclus această lucrare în peisajul festivalului. Ea nu este în primă audiţie; a fost restituită şi în România şi în afară şi sper ca această cutezanţă a domnului Holender să fi fost de bun augur.

Ateneul Român, sâmbătă, 12 septembrie, ora 16.30 - Orchestra de Cameră Bucuerşti - Ion Voicu. Dirijor: Mădălin Voicu. Solişti: violoniştii Pierre Amoyal şi Ştefan Tarara.

Dirijorul David Crescenzi:

Până acum sunt foarte încântat, mai ales că am avut plăcuta surpriză de a asculta pentru prima dată această lucrare mozartiană - Concertone pentru două viori. Este o piesă cu grad înalt de dificultate nu doar pentru solişti, ci şi pentru orchestră, ai cărei membri trebuie să dea şi ei măsura unei adevărate virtuozităţi - cu deosebire violoncelul şi oboiul. Foarte frumos! Felicitări!

Violonistul Ştefan Tarara:

Publicul de aici e aşa călduros, îmi face aşa multă plăcere să cânt aici şi, mai ales, lângă maestrul Amoyal. Mozart nu e chiar foarte cunoscută… păcat, pentru că este o bucată care e fantastică. Cu aşa multe culori… Totul a fost fantastic. De la fiecare vine muzica din interior şi atunci este foarte uşor să cânţi împreună şi să faci muzică, într-adevăr, împreună.

Sala Mare a Palatului, sâmbătă, 12 septembrie, ora 19.30 - Bayerisches Staatsorchester. Dirijor: Constantinos Carydis. Solist: pianistul Pierre Laurent Aimard.

Răzvan Penescu, fondatorul liternet:

Sunt un spectator inocent. De fiecare dată descopăr piesele care se cântă ca şi cum ar fi prima dată, ceea ce pentru mine este minunat. În această seară mi-a plăcut foarte mult partea a doua a programului - Şostakovici a fost extraordinar de bine cântat şi foarte dramatic în toate părţile sale. E un festival la care părerea mea este că programul a fost foarte, foarte bine ales. Ce e foarte important este că este de auzit pentru toată lumea. Părerea mea sinceră, nefiind un mare cunoscător de muzică, e că te poţi bucura fără să ştii mare lucru. Sigur că e mai bine să ştii, sigur că te bucuri un pic altfel dacă ştii, dar de muzică poţi să te bucuri şi fiind complet inocent şi fiind complet nepregătit, doar ducându-te cu ea şi lăsându-o să te cucerească.

Soprana Georgeta Stoleriu:

Un Isis al lui Enescu - eu nu-l cunoşteam - mi s-a părut foarte îngrijit tălmăcit, cu o prestaţie frumoasă a Corului Radio (partida de femei), cu un final în mod deosebit foarte, foarte delicat şi diafan realizat de Constantinos Carydis. A fost una dintre puţinele seri în care am simţit că s-a stabilit un echilibru aproape perfect între acompaniament şi solist. Nu este uşor să vii şi să cânţi după acele mari orchestre, dar mie mi se pare că prestaţia lor a fost deosebită. Sigur că am auzit şi eu unele imprecizii la suflători, sigur că am auzit şi unele alunecări de intonaţie la partida de violoncel, dar asta ar însemna să caut pete-n soare şi eu nu vreau să mă situez pe poziţia aceasta.

Criticul muzical Anca Florea:

O orchestră din Munchen care să cânte Enescu e întotdeauna o tentaţie, e o aşteptare, o provocare. Am ascultat Poemul Isis - interpretat cu acurateţe, apelând la o anume transparenţă, o atmosferă bine conturată, susţinută şi de intervenţia foarte reuşită a Corului Radio, corul de femei, integrat în această construcţie care mi s-a părut unitară şi dădea senzaţia că şi lor le-a plăcut lucrarea. Sper din suflet să o includă în stagiune.

Criticul muzical Grigore Constantinescu:

Orchestra din această seară este o orchestră foarte bine sudată, care văd că răspunde foarte bine chiar literaturii care nu-i este proprie - mă refer în primul rând la succesul pe are l-a obţinut cu Simfonia de Şostakovici. Am o preferinţă specială pentru partea a treia, în care ars poetica lui Şostakovici este deplin pusă în valoare de această orchestră - de la pianississime până la creşteri, frazări deosebite, calităţi de grupuri instrumentale remarcabile şi foarte bine strunite de acest tânăr dirijor, Constantinos Carydis. Despre muzica lui Enescu în aranjamentul orchestral al lui Pascal Bentoiu - Isis - ne atrage prin discreţia cu care se desfăşoară întreg discursul muzical. Despre concertul de Beethoven… am avut şi zile mai bune. Lipsă de eroism, lipsă de temperament, o pianistică mecanică…

Ateneul Român, sâmbătă, 12 septembrie, ora 22.30 - Corul şi Orchestra Of the Age of Enlightenment. Dirijor: Laurence Cummings (clavecin şi orgă).

Criticul muzical Costin Popa:

O întâlnire cu un ansamblu absolut celebru, care şi-a demonstrat toate calităţile în sala Ateneului. A fost un prilej pentru ca aceşti minunaţi instrumentişti să-şi arate încadrarea în stil, să-şi arate acurateţea de abordare a literaturii pe care o interpretează, rafinamentul, eleganţa, fineţea… toate într-o armonie absolut desăvârşită.

Pianista şi profesoara Lavinia Coman:

A fost ca Visul unei nopţi de vară! A fost splendid! Pe de-o parte admir puritatea stilistică, acurateţea frazării şi a tipului de mânuire a instrumentelor şi, pe de altă parte, nu pot să nu fii răpit de spontaneitatea cântării… o muzică veche de 300 de ani, care sună în prezent ca o muzică a noastră, a celor de astăzi, care are respiraţia prezentului, care are varietatea capabilă să ne ţină cu atenţia încordată permanent, pentru că permanent se produc evenimente în discursul muzical. Cine a spus că muzica veche este plicticoasă şi cine a spus că englezii sunt reci? Acestea sunt poncife, nimic nu este adevărat! Adevărul este în muzica aceasta care trăieşte la cea mai înaltă şi frumoasă intensitate.