Ateneul Român, marţi, 15 septembrie, ora 17.00 - Orchestra Filarmonicii din Monte Carlo. Dirijor: Gianluigi Gelmetti. Solist: David Garrett - vioară.

Criticul muzical Costin Popa:

David Garrett a fost o surpriză pentru mine. Mărturisesc, nu-l mai ascultasem niciodată. Este un romantic desăvârşit, un tehnician admirabil; aşa că a oferit un concert de Max Bruch minunat şi, de asemenea, Balada de Enescu - deşi foarte scurtă, dar a reuşit să primească din partea lui tot ceea ce Enescu în această compoziţie timpurie a dorit să aducă - tot romantismul, o frazare fluidă şi multă calitate sonoră.

Dirijorul Cristian Mandeal:

E un concert foarte atractiv. Programul - în primul rând, starul - în al doilea rând sau, mai bine zis, starul şi programul. Este o seară plăcută, Garrett este o înfăţişare cu totul aparte în peisajul tinerilor violonişti, din toate punctele de vedere. Este un mare violonist, dublat de o personalitate foarte, foarte atractivă ca prezenţă în faţa publicului.

Compozitoarea Sabina Ulubeanu:

Sigur că David Garrett este o prezenţă foarte carismatică. Personal, programul ales mi s-a părut uşor nereprezentativ pentru toate calităţile lui de showman. Poate că finalul, bisul… cel mai amuzant… a fost un moment în care el şi-a dezvăluit cu adevărat valenţele interpretative. Partea a doua a programului a fost o dovadă de rafinament franţuzesc foarte frumos realizată. Dirijorul se vedea că-şi cunoaşte foarte bine ansamblul; la sfârşit aproape că nu dirija deloc, doar dădea nişte indicaţii expresive. A fost un succes şi o seară foarte plăcută.

Violonista Corina Bura:

Este extraordinar de convingător! Toată înfăţişarea lui, felul în care cântă… El se reprezintă şi din cauza asta este extraordinar de convingător. Plus că are violonistica asta extraordinară, talentul îi iese prin toţi porii şi, mă rog, e lansat în nişte proiecte extraordinare… Mai ales filmul acela cu Paganini a avut un succes nemaipomenit. Nu ai nimic să-i reproşezi… numai dacă eşti foarte cusurgiu sau ai înţepenit undeva şi din cauza asta nu mai poţi să depăşeşti o barieră a unui alt monstru sacru pe care l-ai văzut în tinereţe. În ziua de astăzi se cântă în atâtea feluri, încât trebuie să fii cu o minte deschisă, să n-ai prejudecăţi şi să vezi ce este frumos în totul.

Sala Mare a Palatului, marţi, 15 septembrie, ora 20.00 - Orchestra Filarmonicii din Viena. Dirijor: Semyon Bychkov. Solistă: Elisabeth Kulman - soprană.

Steven Van Groningen, bancher:

A început cu o surpriză, fiindcă nu era în program simfonia lui Haydn. A fost un program foarte divers şi complet. Mi-a plăcut şi Wagner. Păcat că nu am putut să urmăresc textul - când e vorba de un cântec, cred că e important. Şi, bineînţeles Ceaikovski! Cu un rus… cred că asta este cea mai bună combinaţie.

Anonim:

E o mare bucurie că am revăzut Filarmonica din Viena. Cred că trebuie să-i corespundă o sală demnă de nivelul formaţiilor care vin la noi, faţă de entuziasmul publicului şi faţă de ideea pe care şi-o face lumea despre noi. Merită neapărat o sală! Este o sarcină imediată, cred eu.

Anonimi:

- Ce poţi să spui de Filarmonica din Viena! Nici nu mai am superlative. I-am văzut şi la ei, acolo, şi sunt un ansamblu senzaţional. Foarte bun - dirijorul! Şi Elisabeth Kulman este extraordinară.

- Ne-a bucurat şi acum doi ani foarte mult - prima oară când a venit. Ne-am bucurat s-o reauzim. Noi am avut norocul că am auzit-o şi la Viena în "Tristan şi Isolda" anul trecut. Dânsa atunci ne-a spus că va veni la Festivalul Enescu.

- Suntem foarte recunoscători şi Filarmonicii din Viena şi organizatorilor festivalului, care ne-au făcut şi cu ocazia asta o bucurie.

Dr. Mircea Penescu:

Un concert care a mers în crescendo - în crescendo emoţional în primul rând prin structura programului şi în crescendo la propriu. A început printr-un foarte vienez Haydn, în care am admirat fineţea nuanţelor, ţesătura extrem de clară dar, totodată, foarte nuanţată, punând în evidenţă temele şi, mai ales, paleta coloristică întreagă. Un Haydn probabil aşa cum trebuie interpretat! Au urmat cele cinci lieduri, care sigur că au crescut tensiunea spectacolului şi care a fost un ciclu foarte inspirat. În ultima parte, sigur Ceaikovski e "patetic" până la lacrimi, aşa cum îl simt ca de-obicei. Cred eu că a fost o interpretare extrem de reuşită, o interpretare emoţională, cu o orchestră foarte bine strunită, cu o orchestră care a mers compact cu amploarea şi soliditatea sunetului de orgă şi care s-a încheiat aproape în tăcerea generală, după care au izbucnit aplauzele meritate. Un spectacol deosebit!