Şi-a făcut debutul internaţional cu orchestră pe când era adolescent, în 1975, la Montréal, sub bagheta lui Zubin Mehta - acelaşi muzician care îi conducea şi prima apariţie solistică în ţara noastră, cea din 2011. S-a născut la Taşkent, în 10 aprilie 1958, părăsind spaţiul comunist la 15 ani pentru a se stabili, o vreme, în Israel. Interesant este că, la Academia de Muzică Rubin din Tel Aviv, l-a avut profesor pe Arie Vardi, nimeni altul decât câştigătorul ex aequo, din 1961, al Concursului Internaţional "George Enescu" de la Bucureşti.

În 1989, an în care a oferit primul lui recital la Wigmore Hall, Yefim Bronfman a devenit cetăţean al Statelor Unite, unde trăieşte în momentul de faţă; sau, mai corect spus, unde îşi are adresa oficială, pentru că anul 2015 înseamnă pentru el un număr de 97 de recitaluri şi concerte, în Europa, Extremul Orient şi în întreaga Americă de Nord. Revine în Festival, de această dacă în compania Capelei de Stat din Dresda dirijată de Christian Thielemann, muzicieni împreună cu care derulează şi un ambiţios proiect discografic: integrala pe DVD a concertelor de Ludwig van Beethoven.

Domnule Yefim Bronfman, vă rog să ne spuneţi, mai întâi, ce v-a făcut să acceptaţi o nouă invitaţie de a reveni în Festivalul « Enescu »?

În primul rând, mă simt foarte onorat că particip la minunatul dvs. eveniment. Este, într-adevăr, a doua oară când cânt pe scena festivalului, prima experienţă petrecându-se cu 4 ani în urmă, ca solist al Orchestrei Filarmonice a Israelului şi sub bagheta lui Zubin Mehta - am interpretat atunci Concertul nr. 2 de Johannes Brahms. De această dată va fi Concertul nr. 3 de Beethoven, cu Capela de Stat din Dresda dirijată de Christian Thielemann. Aşa că aştept cu nerăbdare şi sunt emoţionat să iau parte şi la ediţia de anul acesta.

Ce importanţă are, la urma urmei, locul, ţara unde urmează să cântaţi? Este dispoziţia dvs. ca interpret condiţionată, cumva, de ambianţă, de atmosfera care vă înconjoară? Sau reuşiţi să faceţi abstracţie de tot ceea ce v-ar deturna atenţia?

Aş vrea să spun, mai întâi, că publicul român este unul admirabil, publicul unei ţări care a dat lumii muzicieni fantastici între care unii pianişti extraordinari, aşa că ştiu deja că mă voi întâlni cu un auditoriu cunoscător şi deosebit de muzical. E întotdeauna confortabil să cânţi în astfel de locuri, în care ştii că ascultătorii au capacitatea unei conexiuni reale cu muzica ce le este oferită. De aceea abia aştept experienţa de a interpreta Beethoven în România.

Domnule Bronfman, sunt convins că există măcar câteva locuri, în întreaga lume, unde iubiţi să fiţi prezent ca muzician. Ne-aţi putea numi câteva care vă sunt foarte dragi?

Vara aceasta am cântat în festivalul de la Salzburg, un alt loc foarte special, urmează să fiu prezent, în luna septembrie, în Festivalul de la Lucerna, apoi în cel de la Edinborough, festivaluri extrem de importante din Europa. În ceea ce priveşte America, doar ce am evoluat în cadrul Festivalului Ravinia, de lângă Chicago, o altă manifestare prestigioasă. Aşa că pentru mine este o reală plăcere sa fiu parte din programul acestor mari evenimente culturale estivale de pe tot cuprinsul lumii.

În seara zilei de 4 septembrie interpretaţi, la Bucureşti, cel de-al treilea concert pentru pian şi orchestră de Beethoven. Cum ne-aţi vorbi despre această capodoperă a clasicismului, care este viziunea dvs. asupra singurei lucrări concertante beethoveniene într-o tonalitate minoră?

Este o tonalitate minoră dar, fără îndoială, una foarte importantă pentru Beethoven, de-a lungul întregii lui activităţi compnistice, câteva dintre lucrările sale foarte reprezentative au fost construite pe osatura tonalităţii do minor - şi mă gândesc la Simfonia a V-a, la cel puţin 3 sonate pentru pian (una dintre ele fiind chiar ultima, o alta - "Patetica", fără a uita Sonata op. 10 nr.1); de asemenea, una dintre sonatele pentru pian şi vioară, cea de-a VII-a. Aşa că socotesc do minor ca fiind o tonalitate-cheie pentru Ludwig van Beethoven….aşa cum a fost şi pentru Mozart, într-un fel. Şi acesta şi-a imaginat opusuri esenţiale în do minor. Cred că este expresia unor experienţe de mare importanţă pe care Beethoven le-a trait, ceva ce trebuie să fi fost foarte dramatic. Transfigurarea, trecerea din Do major în do minor este întotdeauna prezentă, în cazul său. Dovadă sunt atât Concertul nr. 3 pentru pian dar şi ultima lui sonat[ pentru acelaşi instrument, care se termină cu un acord de Do major.

Cântaţi cu succes Beethoven, Brahms, Rahmaninov dar şi Prokofiev şi Béla Bartók. Aveţi, totuşi, o înclinaţie specială către un fel anume de lucrări sau către un anumit tip de repertoriu?

Ştiţi, îmi place totul, am comandat câteva lucrări pentru pian solo dar iubesc piesele camerale, îmi place enorm să colaborez cu alţi muzicieni, aşa cum îmi place să lucrez cu ansambluri simfonice - pentru că e întotdeauna minunat să cânţi un concert cu o orchestră de mare valoare... Da, nu pot spune că am preferinţe, toate cele menţionate se bucură, în mod egal, de atenţia mea... Mi se pare esenţial, în ceea ce mă priveşte, să continui să descopăr noile modalităţi de exprimare ale muzicii...Pentru că muzica nu e ceva ce se încheie, ea continuă mereu...oricât de modernă sau de abstractă ar fi, e important să persişti în a merge mai departe cu sunetul ei, e important să nu te opreşti... Pentru că, dacă te fixezi doar asupra unei anumite perioade, cumva, muzica va muri şi ea, în cele din urmă...E necesar să continui... De pildă, ceea ce mă fascinează pe mine, în privinţa interpretării muzicii secolului al XX-lea şi a celei contemporane e că, atunci când o cânţi, şi te întorci apoi la Beethoven, Beethoven sună şi el modern, sau mult mai modern! Realizezi că el a fost cu mult înaintea timpului său şi că este, încă, mult înaintea celui pe care îl trăim, fiindcă s-a dovedit a fi cel mai original dintre compozitori.

Sunteţi foarte apreciat ca solist, fără îndoială, dar şi ca interpret de muzică de cameră. Aveţi o abordare specială pentru fiecare dintre cele 2 ipostaze?

Desigur, când eşti partenerul de muzică de cameră al unui violonist nu poţi, spre exemplu, să exagerezi cu volumul, cu intensitatea sunetului - pentru că scopul nu este să-l acoperi, să-l anulezi. Să cânţi muzică de cameră presupune o cu totul altă abordare decât atunci cânt eşti solist, în compania unei orchestre simfonice sau când faci recitaluri solo.

Şi există, în ceea ce vă priveşte, un top personal al violoniştilor cu care aţi colaborat?

Ei bine, Isaac Stern a fost, desigur, figura cea mai reprezentativă a viorii, un eminent muzician şi o imensă personalitate! Stern s-a dovedit o forţă teribilă a acestui domeniu, cât a trăit... În momentul de faţă, îmi dă mari satisfacţii colaborarea cu Pinchas Zuckerman, care este, pentru mine, cel mai are violonist contemporan. Îmi place foarte mult să lucrăm împreună.

Obişnuiţi să fií la curent cu înregistrările celorlalţi pianişti? Şi, de fapt, ce fel de muzică vă face plăcere să ascultaţi?

Toate genurile, însă doar din zona muzicii clasice! Şi, acum, odată cu apariţia a ce înseamnă YouTube...pot asculta orice îmi trece prin cap, fac asta aproape în fiecare zi pe care mi-o petrec într-o cameră de hotel, aleg vreun concert de Mozart, urmăresc diferite interpretări - este incredibil cum YouTube înlocuieşte discurile, înregistrările tradiţionale!

Şi consideraţi că este acesta un fapt benefic în totalitate? Nu duce în derizoriu condiţia înregistrărilor profesionale şi receptarea lor?

Nu ştiu dacă e bine sau e rău, nu vreau să judec eu asta, dar mi se pare că e un drum înainte, un pas spre mai bine...Este modul în care tehnologia de azi ne dă posibilitatea de a obţine ceea ce ne dorim să obţinem...Frumosul aşteaptă acolo, undeva, poţi avea orice vrei şi nu e nevoie decât să apeşi pe un buton pentru asta - ceea ce, da, mi se pare incredibil! Dincolo de asta, fireşte, vorbim despre computere şi nu despre muzică, propriu-zis... Desigur, e mult loc pentru mai bine în privinţa calităţii sunetului, asta mai ales dacă te foloseşti doar de un laptop, inferior celui de care te bucuri într-o sală de concert sau ascultănd o înregistrare foarte bună...Tot ce vreau să spun e că sunt convins YouTube nu va substitui niciodată atmosfera de concert a unei mari săli dedicate acestui scop, unde poţi să-i asculţi pe muzicieni live - cred că aşa ceva e de neînlocuit, nicio tehnologie tehnologie nu e capabilă de asta, iar eu sunt foarte recunoscător pentru faptul că lucrurile stau aşa.