Pianistul francez care a înregistrat sub bagheta lui Nikolaus Harnoucourt integrala concertantă beethoveniană propune "Imperialul" în ediţia 2015 a Festivalului Enescu, în data de 12 septembrie la Sala Mare a Palatului cu Orchestra  Operei de Stat Bavareze  şi dirijorul Constantinos Carydis. Acest eveniment de la Bucureşti reprezintă pentru Pierre-Laurent Aimard deschiderea noii stagiunii 2015-2016 în care va prezenta integrala concertelor pentru pian de Beethoven ca artist în rezidenţă al Orchestrei Simfonice din Viena, apoi alături de Orchestra de Cameră din Zurich, Filarmonica din Oslo, Filarmonica Regală Flamandă din Antwerp şi Orchestra de Cameră Suedeză.

Domnule Pierre-Laurent Aimard, aveţi un an plin, sunteţi implicat în proiectul aniversar Pierre Boulez 70. De pe scena Festivalului de la Salzburg unde interpretaţi Boulez, veniţi la Bucureşti în Festivalul Enescu cu Beethoven. Un salt stilistic spectaculos!

Da, alături de pianista Tamara Stefanovici la sfârşitul lunii august am interpretat nu doar la Salzburg dar în mai multe alte oraşe, integrala lucrărilor pentru pian de Pierre Boulez.

Cum priviţi acest parcurs artistic care dealtfel vă caracterizează întreaga carieră, de la contactul cu Pierre Boulez, când eraţi foarte tânăr şi când aţi devenit unul dintre marii interpreţi ai muzicii contemporane, în paralel înregistraţi Bach, Arta fugii, sau Beethoven - mă gândesc la integrala concertantă sub bagheta lui Nikolaus Harnoncourt de la începutul anilor 2000.

Pentru mine este un parcurs foarte natural, am avut o pregătire de o mare deschidere care a început cu repertoriul baroc dar mergea până la contemporani. Şi întotdeauna viaţa mea de muzician a fost aşa. Este un non sens să te opreşti la muzica de acum două secole. Mi se pare natural să cânt muzica timpului meu pentru că în întreaga istorie a muzicii asta se făcea. Consider că altfel m-aş priva de atâta bogăţie sonoră. Mi-am şi organizat viaţa în consecinţă, de exemplu când eram tânăr am fost ani buni membru în ansamblul de muzică nouă care era fondat de Pierre Boulez, Ensemble InterContemporain, dar îmi rezervam suficient timp să cânt şi alte tipuri de muzică pentru a păstra acest echilibru între muzica trecutului şi muzica prezentă.

Există şi compozitori pe care nu-i cântaţi deloc? Privindu-vă repertoriul observ doar autori vizionari: de la Ligeti care a fost unul dintre cei mai populari şi moderni dintre muzicienii de avangardă, la Bach, din creaţia căruia v-aţi oprit la Arta fugii care este un monument al barocului, bineânţeles, dar în acelaşi timp este o operă vizionară, neînţeleasă de contemporanii ei.

Într-adevăr, sunt întotdeauna mai atras de compozitorii care au avut o mare forţă creatoare şi vizionară, care deschid perspective, care investighează noi teritorii. Am renunţat la multă muzică pe care o găseam poate prea academică şi îmi place să-mi ocup “ziua muzicală”cu cei care sunt marii exploratori.

Între aceşti exploratori m-aş opri un pic la György Ligeti, care vă considera interpretul ideal al creaţiei sale pentru pian. Ligeti s-a născut la Târnăveni, aşa cum ştiţi, şi a avut o legătură strânsă cu compozitorii români contemporani, era de pildă un admirator al operei lui Ştefan Niculescu pe care l-a şi susţinut în Europa. A fost pentru dumneavoastră relaţia cu Ligeti un punct de contact şi cu muzica românească?

Ligeti era de fapt, un cetăţean al lumii , un compozitor ungar născut în Transilvania, în România, da. Dar care a călătorit în întraga lume, a trăit în diferite ţări din Europa: în Austria, în Suedia, în Germania, avea un apartament la Paris, unde a stat multă vreme. Călătorea enorm şi era atât de interesat de ce se întâmplă în diferite culturi ale lumii. E adevărat că avea rădăcini puternice şi în a treia etapă stilistică a sa, în anii '80, a revenit la origini. A scris şi o lucrare după “Coloana infinită” a lui Constantin Brâncuşi, dar în general era de o cultură cu o dominantă amprentă ungară.

În muzica contemporană aţi avut marea şansă să lucraţi în prezenţa compozitorului. Asta îţi imprimă un anume fel de a reda sensul unei partituri. Cu Bach şi Beethoven este cu totul altceva. Cum vedeţi identitatea unui interpret, între aceea de a merge pe urmele compozitorului sau cea în care interpretul vine cu propria viziune.

Când ai alături compozitorul poţi cunoaşte mai bine persoana care a dat naştere acelui proiect artistic. Cultura ei, snsibilitatea. Îl poţi urma poate mai uşor în fantezia şi imaginaţia sa, îi simţi energia, felul în care vorbeşte, în care cântă. Sigur că te poate şi îndruma în identitatea operei sale. Dar cel mai important este că îl poţi interoga pentru a verifica dacă alegerea ta este una justă. Cu siguranţă, cu cât este vorba despre un autor mai îndepărtat cu atât este mai dificil. Sunt şi compozitori care ne-au ajutat, care ne-au lăsat indicii scrise. Dacă vorbim spre exemplu despre Bach, el ne-a ajutat prea puţin. Ştim prea puţine despre viaţa sa, despre el însuşi. Era absorbit total către compoziţie, nu către sine. Aici avem o muncă de reconstituire, de cercetare, aproape muzicologică într-un fel.

Interpretaţi concertul nr.5, “Imperialul” de Beethoven în Festivalul Enescu. Aţi înregistrat integrala concertantă beethoveniană la începutul anilor 2000 cu dirijorul Nikolaus Harnoncourt şi Orchestra de Cameră a Europei. De ce are nevoie un interpret pentru a fi un bun “beethovenian”?

Poate dacă aş putea să-l definesc în câteva cuvinte aş fi un mai bun “beethovenian”! Nu ştiu, dar în orice caz eşti întotdeauna ca interpret, în cautarea unui răspuns. În cazul unei lucrări ca “Imperialul” trebuie să înţelegi sensul, să-ţi aminteşti că această operă nu este una a maiestăţii, a grandorii. Este în fapt un strigăt de revoltă, un strigăt al celui care trăia la Viena şi ştia că francezii sunt la porţile oraşului. Deci este o latură războinică într-un fel, un apel la luptă în acest opus, ceea ce face ca gesturile să aibă o anumită energie. Este apoi vorba despre o compoziţie foarte lungă deci mai ai nevoie şi de calităţi suficiente ca pianist pentru a susţine forma, marele arc al celei de-a doua mişcări şi numeroasele reiterări ale rondo-ului din a treia mişcare. Şi deasemenea, cum Beethoven era un mare ritmician care şi-a bazat toată simfonia a VII-a de pildă pe un ostinato, trebuie să ai în vedere că în acest concert există o bogăţie în alcătuirea ritmurilor în prima parte şi un anume specific ritmic în a treia. Astea ar fi primele lucruri la care mă gândesc.

Nu este prima oară când veniţi în România în Festivalul Enescu.

Nu, am venit în România pentru a interpreta un concert de muzică de cameră cu Trio-uri de Ligeti şi Brahms, acum 15 sau 20 de ani. Am mai concertat în România cu sora mea (Valérie Aimard) violoncelistă într-un turneu care a inclus mai multe oraşe între care şi Timişoara, la începutul anilor '90. Sunt foarte fericit să mă întorc, să-i văd evoluţia, pentru mine a fost şi atunci o experienţă foarte puternică, aveam mulţi prieteni români şi era un moment de mari schimbări în Europa, în mod special într-o ţară ca România. Şi asta îmi aducea multe speranţe. Deci sunt foarte nerăbdător să revin acum, 20 de ani mai târziu!