Vine la Bucureşti cu cea mai completă şi expusă formă de a se prezenta a unui interpret: recitalul solo. Un nume care stârneşte reacţii admirative celor familiarizaţi cu scena pianistică internaţională de astăzi. Interpret dar şi compozitor, asemenea lui Chopin, are în comun cu genialul romantic şi spaţiul geografic unde s-a născut, Polonia. De altfel, s-a impus ca promotor atât al lui Chopin, cât şi al unui autor polonez de secol al XX-lea despre care ne-a vorbit în interviul acordat pentru Radio România. A făcut senzaţie în 1990 când s-a retras, din spirit autocritic, de pe scena semifinalei Concursului Internaţional de la Leeds; a convins însă ulterior, iar nominalizarea la Grammy şi un premiu Echo Klassik reprezintă parafa oficială a excelenţei, de care probabil că ne va convinge şi în festivalul "Enescu".

Domnule Piotr Anderszewski, pentru recitalul dvs. din 19 septembrie biletele s-au epuizat cu luni bune înainte, dovadă a prestigiului de care vă bucuraţi în faţa publicului de la noi. Veţi cânta, la Bucureşti, pe scena celui mai important festival din România. Ce aţi gândit atunci când aţi primit invitaţia, ce reacţie aţi avut şi la ce vă aşteptaţi de la acest prim recital în ţara noastră?

În ceea ce priveşte invitaţia, au mai fost câteva, de-a lungul timpului, pe care, din diverse motive, le-am declinat. Nu îmi aduc foarte bine aminte de ce, dar cauzele au ţinut fie de repertoriu, fie de data propusă de organizatori. Aşa că sunt fericit că anul acesta a fost posibil. Aştept cu nerăbdare recitalul, în primul rând pentru că nu am mai fost niciodată în România, este una dintre ţările mari ale Europei, una dintre cele câteva pe care nu le-am vizitat încă. Am, însă, câţiva buni prieteni români aici, la Paris, de care sunt foarte apropiat, deci ştiu multe despre ţara dvs. Aşa că sunt foarte curios cum voi trăi această nouă experienţă.

Vă propun să discutăm despre lucrările pe care le-aţi reunit în programul recitalului dvs., unul foarte divers stilistic, ce propune muzică de Bach, Schumann, Szymanowski şi Bartók. Cum ne-aţi descrie alcătuirea sa, arhitectura lui interioară?

În ceea ce-l priveşte pe Szymanowski, acesta este, de un număr bun de ani, un autor foarte apropiat mie. Avem de-a face, în cazul lui, cu o muzică foarte complexă dar extrem de rafinată pe care, din păcate, o cântă foarte puţini în momentul de faţă. Pentru mine rămâne foarte special întreg acest ciclu Metope op. 29, pe care îl voi cânta şi la Bucureşti, este fără discuţie o capodoperă! O lucrare senzuală şi, totodată, extrem de bine construită, articulată, care mariază armonios atât de multe contradicţii... Mă bucur că voi cânta această creaţie la Bucureşti! Şi Schumann a figurat în programele mele foarte des în ultimii ani... Să spunem că aceşti doi compozitori îmi sunt deosebit de dragi, de apropiaţi!

Într-adevăr, iată că aţi atins următoarea întrebare pe voiam să v-o adresez: autorii menţionaţi sunt prezenţe constante în recitalurile şi concertele dvs. Am remarcat că obişnuiţi să fiţi deosebit de selectiv în privinţa compozitorilor pe care îi interpretaţi, că alegeţi doar câteva nume şi că le aprofundaţi, le şlefuiţi cu migală de bijutier timp îndelungat. E corectă observaţia, vă defineşte această exigenţă şi concentrarea doar pe anumite nume, cum spuneam?

Da, aş spune că aşa este. Sunt într-adevăr selectiv dar nu neapărat pentru că aleg foarte mult. Sigur că, în ultimă instanţă, decizia asupra piesei pe care o voi cânta îmi aparţine, dar mai sunt convins că şi lucrarea te alege pe tine, ca interpret. Pentru că există o mulţime de creaţii pe care mi-aş dori să le abordez dar, dintr-un anumit motiv, nu am sentimentul că o pot face aşa cum trebuie, nu simt că există ceva nou ce aş putea scoate la lumină în privinţa lor. Trebuie să am convingerea că există o conexiune interioară cu muzica de care mă ocup, nu mă rezum la a cânta pur şi simplu. Interpretarea muzicală reprezintă ceva deosebit de personal. Confruntarea dintre compozitor şi personalitatea mea trebuie, cumva, să fie coerentă, să aibă sens, iar acest sens este vital să apară, să se impună, şi e rar când acest fenomen se produce. De aceea repertoriul meu nu cuprinde orice.

Probabil că înţelegerea universului luxuriant al lui Karol Szymanowski nu a fost deloc o sarcină uşoară nici pentru dvs., ca muzician polonez. Cum vă reamintiţi începuturile acestei aventuri, de a-l descoperi le Szymanowski? Şi cum aţi decis să-l promovaţi cu consecvenţă?

Ei bine, am pornit de la a simţi repulsie, la început i-am respins muzica. În esenţă, nu o înţelegeam, nu eram cu adevărat atras de ea. Îmi amintesc de faptul că, odată, am ascultat ciclul "Metope", într-o înregistrare şi a fost o experienţă foarte stranie, o puternică respingere şi, totuşi… uneori, când refuzi în mod violent o apropiere există, probabil, în obiectul respingerii, ceva ascuns în adânc, ce merită explorat… Şi am decis că trebuie să încerc, aşa că am programat lucrarea, a trebuit s-o învăţ şi, bineînţes, în primele săptămâni am înjurat la propriu punându-mi întrebări legate de modul în care pot să mi-o apropii; pentru că Szymanowski e şi foarte greu de învăţat. Apoi, îmi aduc minte că s-a produs ceva similar unei revelaţii: după lungi săptămâni de studiu, cumva am înţeles un aspect definitoriu al acestei muzici care este total diferit de tot ceea ce ştiam înainte. A fost ca o imensă descoperire pentru mine, aproape ca cea a găsirii unui nou continent. De tunci când aproape în fiecare stagiune Szymanowski.

Dincolo de propriile albume, cum arată colecţia dvs. discografică? Ce anume ascultaţi acasă?

O, nu ascult prea multă muzică! Am, de fapt, nişte cd-uri aici, mă uit la ele chiar acum şi mă întreb, uneori, care e rostul lor, pentru că sunt doar un suport pentru praf… Pur şi simplu prefer să fac altceva.

Vă este familiar numele lui Dinu Lipatti, domnule Piotr Anderszewsky?

Sigur, îmi sunt binecunoscute înregistrările lui, bineînţeles…

Şi ce apreciaţi, dacă este cazul, la arta lui Lipatti?

Cum îl privesc? A fost un muzician fantastic, îmi dă senzaţia, sentimentul a ceva extrem de echilibrat… Este cu adevărat foarte, foarte aproape de perfecţiune! A reuşit un echilibru între simţul stilistic sigur, emoţie şi construcţia sonoră. Tot ceea ce a făcut în interpretare este extraordinar, e o imensă pierdere că a murit atât de tânăr… Impresiile mele sunt extrem de pozitive în ceea ce-l priveşte pe Dinu Lipatti, chiar dacă nu am mai avut contact cu imprimările lui vreme de mulţi ani.