Brahms şi Mahler - este ceea ce ne-a propus "simfonicul" de la Sala Mare a Palatului, aseară.

Brahms, Dublul Concert în la minor, avându-i solişti pe fraţii Renaud şi Gautier Capuçon - reuniţi într-un concertino virtuoz - atent şi inspirat acompaniaţi de maestrul Ion Marin şi tutti-ul Orchestrei London Symphony. Un opus plin de elanuri romantice, perpetuând virtuozitzatea şi independenţa instrumentelor soliste după modelul beethovenian din Triplul Concert pentru vioară, violoncel şi pian. Un Brahms, în care violonistul a etalat sunetul superb al unei viori Guarneri de Gesu din anul 1737, iar violoncelistul, vibraţia unui violoncel Matteo Goffriler din 1701: cântând, doi ca unul - în Andantele concertului! - pătimaş, dar nu excesiv - în final! - etalându-şi, fiecare abilităţile de ordin tehnic, dar şi abilitatea de-a se urmări, cu un respect până la adoraţie, unul pe celălalt, chiar şi atunci când partitura brahmsiană dorea să-i prezinte pe solişti, drept două entităţi contradictorii...

Mi-a plăcut "comuniunea Capuçon" din Dublul Concert de Brahms. Iar în Passacaglia de Händel-Halvorsen (oferită ca Bis) pur şi simplu m-a încântat. Şi spun sincer, m-am aşteptat ca această "comuniune" să se manifeste şi între cele două entităţi rămase în joc, în partea a doua a serii, orchestra şi dirijorul, adică între faimoasa orchestră londoneză şi Ion Marin. Or, din păcate, afirm asumat, "comuniunea" a lipsit...

Am remarcat şi apreciez, evident, calitatea excepţională a instrumentiştilor orchestrei londoneze; dar, în acelaşi timp, evidenţiez că Orchestra simfonică din San Francisco - ascultată cu trei seri în urmă cu Simfonia I de Mahler - are totuşi cornişti şi trompetişti mai buni; şi, de asemeni, am remarcat capacitatea instrumentiştilor londonezi de a interpreta o partitură de complexitatea Simfoniei a V-a de Mahler, aproape singuri: cu ochii în partitură şi mult prea puţin la Ion Marin. Ce vreau să spun, este că London Symphony Orchestra este un "organism" care funcţionează bine şi singur: or, n-aş fi vrut să remarc acest lucru!

Nu ştiu a cui a fost vina: a dirijorului Ion Marin - excepţional muzician altfel, cu o gestică implicată şi în general atent la echilibrarea sonorităţii de ansamblu, sau a orchestrei în sine - mult prea conştientă de valoarea ei. Dar, îmi imaginez că dacă acea "comuniune" s-ar fi înfăptuit, am fi asistat aseară la un "simfonic" de vârf al actualului Festival "Enescu" precum şi la o versiune dirijorală a Simfoniei a V-a de Mahler, cu mult mai personală: versiunea lui Ion Marin - nu a unui ansamblu...

Se putea: pentru că, excepţional a fost Salut d'amour de Elgar, cântat, la cererea publicului. "Salutului dragostei", dedicat de Ion Marin soţiei sale, Hrisanta, cu intervenţia solistică a excepţionalului concert-maestru al Orchestrei londoneze, aflată, în sfârşit, în totală comuniune cu dirijorul.