În 1982, Sebastian Weigle a fost desemnat cornist principal al Staatskapelle Berlin. Între 1997-2002 a fost capelmaestru la Opera de Stat din Berlin iar în perioada 2004-2009, Director Muzical General la Gran Teatre del Liceu din Barcelona. Din stagiunea 2008-2009 ocupă aceeaşi poziţie la Opera din Frankfurt, unde debutase în stagiunea 2002-2003 cu Salome de Richard Strauss, urmată de o premieră cu Femeia fără umbră. Succesul extraordinar al acestor producţii i-a adus în 2003 premiul "Dirijorul anului" din partea publicaţiei Opernwelt, distincţie primită şi în 2005, 2006 şi 2009 pentru producţii la Barcelona.

Domnule Sebastian Weigle, ne bucurăm să vă avem ca oapete în acestă ediţie a Festivalului Enescu!

Parcursul dvs. artistic ne arată un tânăr care la 22 de ani era prim cornist la Staatskapelle Berlin, iar astăzi este un renumit şi premiat dirijor de operă. Ne puteţi oferi câteva detalii despre acest parcurs? Cum aţi devenit un pasionat de operă şi apoi dirijor al câtorva dintre cele mai dificile creaţii din repertoriul german, cum ar fi cele semnate Richard Strauss şi Richard Wagner?

Am fost timp de 15 ani cornist al Staatskapelle Berlin şi încă din acea vreme am avut mult contact cu opera, în diferite producţii şi înregistrări. Dar povestea a început cu mult înainte. Pasiunea mea a pornit din casa părintească, unde se făcea muzică, cântam la flaut, clavecin, pian, apoi la şi la corn. Am cântat mulţi ani şi în corul Bisericii condus de tatăl meu, apoi şi în alte ansambluri vocale… aşadar cântul vocal şi muzica în general m-au inspirat dintotdeauna. Acele serate muzicale alături de prieteni, pe care familia mea le organiza adesea la sfârşit de săptămână, creau o simbioză minunată între noi. Apoi a venit saltul în lumea studiului muzicii, la finalul căruia am ajuns sa lucrez cu Staatskapelle Berlin, o orchestră minunată alături de care am avut multe turnee, dar din păcate niciodată în România. Nu ştiu de ce, dar... niciodată nu este prea târziu! Iar referitor la operă, încă de când eram interpret aveam mult contact cu soliştii vocali şi urechile mele erau mereu "ciulite". I-am acompaniat cu plăcere, reglându-mi dinamica în funcţie de ei când cântam împreună. Marile partituri de operă mi-au stârnit interesul, cele din repertoriul rus, cele de Wagner şi Richard Strauss. Aceştia doi din urmă au scris ştime extraordinare pentru corn, aşadar pasiunea mea pentru ei se născuse deja. Parcursul a fost unul natural... ei îmi solicitau muzicalitatea şi asta a fost ceva minunat.

Aveţi deja multă experienţă în creaţia lui Richard Strauss. În stagiunea 2002-2003 aţi dirijat pentru prima oară, la Opera din Frankfurt, Salome, iar apoi Femeia fără umbră, pentru care revista Opernwelt v-a votat dirijorul anului. La Bucureşti veti dirija Elektra, o alta creaţie complexă. După 12 ani de la acele mari succese şi după multe alte reuşite (în mari teatre europene, cum ar fi cele din Hamburg şi München) va consideraţi specializat în muzica de operă straussiană?

Se poate spune şi aşa… sunt un mare iubitor al muzicii lui, are un limbaj foarte expresiv, dar nu trebuie să uităm că există în creaţia lui Strauss diferite perioade, cea în care a scris spre exemplu Salome şi Elektra, apoi s-a întors la romantism, cu melodii voluptuase, cum ar fi în Arabella şi Daphne, minuntate muzici. Strauss a iubit foarte mult vocile feminine, pe tenori mai puţin, cred eu, poate chiar i-a urât, pentru că le-a dat de interpretat partituri foarte dificile, care necesită adevăraţi specialişti. Revenind însă, nu aş vrea totuşi să fiu etichetat, pentru că spunând că eşti specialist în Strauss însemnă să te pui cumva într-un sertar.

Muzica scenică a lui Strauss reprezintă o mare provocare pentru mulţi dirijori. Nu toţi cei care îi abordează cu placere pe Verdi, Puccini, Massenet, Gounod se îndreaptă, poate, cu la fel de multă siguranţă şi spre muzica germană, în special către operele lui Strauss, considerate foarte dificile. Ca dirijor cu rezultate notabile în domeniul operei germane, care este punctul dvs. de vedere?

Trebuie să spun foarte sincer că, pentru mine, pătrunderea repertoriului straussian are mult de-a face cu experienţele cumulate de-a lungul timpului, am dirijat lucrări ca Salome şi Elektra destul de devreme în cariera mea, dar este întotdeauna important să conduc din cand în când şi o producţie cu Otello, Madama Butterfly, La fanciurla del West sau o operă de Mozart. Alternarea este foarte importantă. Iar provocarea, motivul pentru care mulţi dirijori se tem de complexitatea straussiană, este acela că pătrunderea în aceste structuri este mult mai dificilă decât la o partitură de Verdi. Spun asta fără să minimizez cumva operele lui Verdi - un compozitor grandios.

Să vorbim puţin despre opera Elektra. Aţi mai dirijat-o?

Am dirijat-o la Opera de Stat din Berlin, la Cincinnati şi la Barcelona, aşadar în trei producţii până acum. Lucrearea este, aşa cum aţi spus deja, foarte complexă, politonală, are nevoie de un dirijor care să simtă proporţiile şi structurile - unde se află subiectul, contrapunctul, contrasubiectul. Trebuie de asemenea să poţi reduce dinamica, astfel încât vocile să poată pătrunde. Dar acesta este un proces dramatugric normal, simţul de a evidenţia ceea ce este necesar. Construcţia şi direcţia frazelor sunt şi ele foarte importante. Neobişnuit este că opera are un singur act, nu există pauză, iar procesul componistic al lui Strauss este incredibil de fascinant. Există multe "blocuri sonore", datorită politonalismului, pe care trebuie să le asculţi cu urechile ciulite, pentru ca apoi rezolvarea lor să fie cu atât mai interesantă.

Elektra lui Strauss la Bucureşti este, pentru un public obişnuit cu marile opere din repertoriul italian, francez, chiar şi rus, o provocare serioasă: o operă pe care nu o cunosc decât puţini melomani, foarte dificilă, în variantă de concert, aşadar fără regie. Există însă un ajutor preţios - traducerea simultană în limba română. Speraţi să incitaţi, să cuceriţi publicul nostru?

Sigur că da! Dar nu este o provocare doar pentru publicul român, multe alte ţări se află sub influenţa tradiţiilor pe care le-aţi menţionat. Având posiblitatea de a urmări textul prin traducere, publicul va putea pătrunde în această creaţie. Este scrisă ca o carte poliţistă. Muzica este foarte actuală şi probabil că a contrariat acum 100 de ani publicul care nu era încă familiarizat cu muzica lui Mahler, spre exemplu. Şi brusc a venit acest Strauss cu atâtea disonanţe… Va fi şi acum o provocare, dar una de doar o oră şi 40 de minute. Sper să atragem publicul, să fie alături de noi în această poveste şi să reuşim o performanţă interesantă.

Există câteva - destul de puţine înregistrări audio şi video cu Elektra. Între ele, cea cu Sir Georg Solti dirijor şi Birgit Nilsson, din 1967, pare că deţine "Premiul 1". Dvs. aveţi o înregistrare favorită, interpreţi şi dirijori preferaţi, în această creaţie?

Ascult rar înregistrări, câteodată la începutul studiului unei opere. Îmi amintesc însă de înregistrare lui Solti, precum şi de o alta, a lui Karl Böhm, tot la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din Viena. Mi se pare interesant… cu cât dirijorii au fost mai aproape în timp de Richard Strauss, cu atât mai mult au purtat cu ei tradiţia şi parfumul vieţii cumpozitorului. Noi ne putem astăzi doar orienta puţin şi apoi crea propria noastră interpretare. Asta este însă la fel de interesant, este frumuseţea care rezidă într-o nouă descoperire a unei lucrări, în acest caz a Elektrei.

Ce proiecte aveţi după Festivalul Enescu?

Sunt Director muzical al Operei din Frankfurt şi vom prezenta Ivan Susanin de Glinka şi Die tote Stadt de Korngold, acestea sunt cele două mari proiecte următoare. Voi merge apoi în Japonia, apoi ma întorc în Europa, la Londra, toate angajamente de care mă bucur foarte mult.