La Ateneul Român, joi, 17 septembrie, de la ora 17.00, în cadrul seriei "Recitaluri şi concerte camerale", dirijorul Thomas Dausgaard se va afla la pupitrul Mozarteumorchestrer Salzburg.

Maestre Thomas Dausgaard, reveniţi în România fiind, pentru prima oară, invitat în Festivalul Enescu. Ce vă amintiţi despre ţara noastră şi despre primele dvs. vizite aici?

Până acum, am fost la Bucureşti de două ori. Prima dată am venit când eram student la dirijat, în 1982. Călătoream mult pe atunci în Europa de Est, în perioada Cortinei de Fier. Îmi amintesc o Românie care mi-a lăsat o impresie bună, un loc care, atunci cel puţin, îl asociam cu ambianţa strictă a Austriei acelor ani. Oricum, am revenit cu plăcere la Bucureşti, în 1994, după revoluţionarul an 1989, regăsind în capitala dvs. o atmosferă total schimbată; un Bucureşti mult mai romantic, cu oameni la fel. Impresiile frumoase mi-au fost dublate şi de o excelentă colaborare pe care am avut-o cu Orchestra Filarmonicii din oraş în concertul pe care l-am dirijat în superba sală a Ateneului Român. Publicul a fost fantastic. Tot atunci am mers şi la Braşov unde am susţinut un concert la pupitrul orchestrei de acolo. A fost o experienţă foarte frumoasă şi nu mă refer aici doar la muzicieni, ci şi la căldura şi interesul sincer al oamenilor arătat muzicii. Sentimentele create atunci au fost puternice.

Putem îndrăzni să credem că în aceeaşi măsură v-a impresionat şi muzica românească, muzica lui Enescu, fără dubiu, cel mai important creator de origine română?

Da! Îl ştiu pe Enescu destul de bine. Nu am ajuns, din păcate, să-i dirijez muzica până acum. I-am studiat simfoniile şi, mai ales, sunt fascinat de picturalul "Vox Maris". Chiar îmi doresc să cunosc creaţia enesciană în profunzime, aşa că, vă rog, când voi ajunge la Bucureşti, daţi-mi nişte partituri!

De regulă, atunci când intervievez muzicieni, cei mai mulţi povestesc despre cum muzica le-a împresurat copilăria. Este şi cazul dvs.? Aţi crescut într-un mediu muzical?

Bunica mea a fost pianistă. Studiase la Viena cu unul dintre pianiştii din cercul schoenbergian. Cel mai intens impuls către muzica clasică de la ea a venit. În aceeaşi măsură am fost impresionat, însă, şi de jazzul tatălui meu. Îmi amintesc foarte bine şi acum momentele în care, în copilăria mea, ne aşezam amândoi la pian, tată şi fiu, unul lângă altul, şi improvizam. Spun improvizam pentru că nu ajunsesem la stadiul notaţiei muzicale. Într-un fel, improvizaţia mi-a deschis ochii larg asupra muzicii în general, dar nu numai.

Mergând mai departe, de la improvizaţiile jazzistice din copilărie la anii de studiu, la anii de formare muzicală, pe cine aţi desemna ca fiind esenţial în alegerea carierei de muzician profesionist?

Beethoven… probabil. Personal am abordat atât de multe stiluri muzicale încât, la un moment dat, îmi părea imposibil să mă hotărăsc către ce să merg mai insistent. În adolescenţă, spre exemplu, cântam la chitară într-o formaţie rock. Cochetam şi cu jazzul, studiam şi muzica clasică când, într-o discuţie purtată cu tatăl meu, am conştientizat că, treptat, muzica clasică îmi devenise indispensabilă. Muzica clasică şi, în mod excepţional, muzica lui Beethoven care ajunsese să mă obsedeze efectiv, în cel mai plăcut mod cu putinţă. Beethoven, prin arta lui, m-a făcut să renunţ la tot ceea ce începusem sau încercasem până atunci.

Dincolo de alegeri, atunci când se vorbeşte despre o carieră artistică, îmi vin în minte vorbele lui Enescu legate de ceea ce ea (cariera) presupune: 99% muncă şi doar 1% talent. În opinia personală, cum sunt dozate aceste procente pe talent, efort şi noroc, de ce să nu recunoaştem?

Mă gândeam zilele trecute la ideea aceasta a carierei muzicale. Cazul meu este unul cât se poate de fericit căci, în fond, eu fac ceea ce-mi place, ceea ce iubesc cel mai mult. Vă povesteam mai devreme despre backgroundul meu muzical. În copilarie şi adolescenţă am studiat pianul şi violoncelul, am făcut jazz, am cântat rock, am studiat compoziţia şi, în plus, îmi doream foarte mult să devin dirijor. Aceasta fiindu-mi povestea, nu mai sunt atât de sigur de unde vine talentul şi, mai ales, ce înseamnă el. Talentul este un cuvânt atât de neobişnuit şi de straniu. Este legat foarte mult de aşteptările care nu pot fi rezolvate cu anticipaţie. Aşa privind lucrurile, ajungi să crezi că munca devine esenţială, însă atunci când faci totul cu plăcere, termenii aleşi devin nepotriviţi contextului general. Esenţial este că pentru o carieră nu trebuie să "munceşti", ci să o faci cu plăcere.

În cele din urmă, aţi ales ceea ce iubiţi cel mai mult, dirijatul. Ajuns aici, după atâţia ani de experienţă pe podiumul de concert, care credeţi că este cel mai dificil aspect cu care un dirijor se poate confrunta într-o carieră de succes?

Dirijatul acaparează totul, cuprinde enormul spaţiu muzical. Aşa cum să ai o familie presupune să i te dedici 100%, ori cum, în opinia mea, este esenţial să trăieşti frumuseaţea vieţii bucurându-te de tot ceea ce poate ea să-ţi ofere, asimilând esenţialul şi mai mult decât atât. Vedeţi dvs., şi în privinţa aceasta sunt un favorizat. Ca dirijor ajung să călătoresc în foarte multe locuri pe care caut, şi fac tot posibilul, să le cunosc în amănunt. Nu mă mulţumesc doar cu câteva informaţii legate de oraşele în care mi se întâmplă să ajung pentru a dirija orchestrele de acolo. Cunoaşterea presupune mult mai mult decât atât. Înseamnă istorie şi geografie, înseamnă civilizaţie şi cultură. În situaţii de acest gen ajungi să te întrebi, retoric chiar, când poţi să faci atât de multe lucruri, într-un timp atât de limitat? Cum poţi trăi atât de multe vieţi, într-o singură viaţă? Aceasta este cea mai mare dificultate a carierei dirijorale. Este acaparantă şi solicitantă.

Ajungând la concertul acestei zile de festival Enescu, vorbiţi-ne puţin despre orchestra cu care veniţi la Bucureşti - Mozarteum Salzburg.

Am colaborat de multe ori cu orchestra aceasta şi simt cum, cu fiecare experienţă în plus, povestea noastră se înfrumuseţează. Este un ansamblu de o flexibilitate copleşitoare, cu nişte muzicieni de-a dreptul spectaculoşi. Din experienţă ştiu că, în genere, cu cât îţi cunoşti mai bine muzicienii cu care lucrezi, cu atât concertele se aşează mai bine în spectacole. Pe de altă parte, există şi magia primei întâlniri cu o orchestră, fără aşteptări şi etaloane de dinainte trasate. Este întâlnirea care oferă surprize excepţionale. Aşadar, este minunat să clădeşti în timp experienţe trainice, în aceeaşi măsură în care poţi avea întâlniri fantastice cu oameni total străini ţie.

Mă gândesc că idea este aplicabilă şi în cazul soliştilor cu care colaboraţi…

În mod normal mă întâlnesc cu solistul în avans. Gândiţi-vă însă, că lumea este plină de interpreţi formidabili pe care nu ai timp cum să-i cunoşti îndeaproape. Este şi cazul lui Dan Grigore pe care îl întâlnesc prima oară la Bucureşti. Pe parcursul anilor am colaborat însă cu foarte mulţi muzicieni români. Recent cu Radu Lupu şi Silvia Marcovici. De asemenea, peste tot unde dirijez, găsesc sau, după caz, regăsesc instrumentişti români foarte buni în orchestre. Mulţi sunt concertmaeştri ori şefi de partide instrumentale. Oricum, muzicienii români sunt peste tot.

La Bucureşti veniţi cu un program Mozart - Beethoven.

Da, este vorba despre un program foarte clasic, explicabil profilului orchestrei pe care o dirijez - Ansamblul Mozarteum din Salzburg. Este o regulă instituită de ei, aceea de a cânta Mozart în fiecare concert.

Programul îl deschidem dramatic, cu uvertura la opera Don Giovanni, urmată de concertul mozartian numărul 23 pentru pian şi orchestră, cu faţetele lui atât de contrastante. O lucrare împărţită în profiluri foarte zâmbitoare dar şi extrem de triste. Îmi amintesc şi acum momentul în care am ascultat prima oară mişcarea lentă a acestui concert. A fost o încântare, a fost fascinaţie. "Tragism" poate este un termen alăturat forţat muzicii lui Mozart, mie însă, mişcarea aceasta chiar asta mi-a inspirat. Concertul nr.23 este un opus multifaţetat, mereu trecut în lista preferinţelor mele muzicale.

La final vom cânta Beethoven, Simfonia a VII a, una dintre cele mai bune lucrări simfonice scrise vreodată. Şi din nou, aici, în mişcarea a II-a, devenim parte integrantă a unei atmosfere sonore încărcate de pasaje care ne trec de la bucurie la maiestate, de la tristeţe la catastrofă. Este o simfonie de o bogăţie exemplară care, la rândul ei, are o semnificaţie aparte pentru mine. Vi-l menţionasem deja pe Beethoven ca fiind motivul principal al schimbărilor de atitudine muzicală în viaţa mea. Or, în mod particular, muzica acestei Simfonii a VII-a a avut legătură cu alegerile mele ulterioare. Îmi amintesc că tânăr fiind, stând acasă, lucrarea fusese anunţată la radio. Eu m-am grăbit s-o imprim pe o casetă audio. Acea casetă însă, s-a defectat în mijlocul mişcării a IV a, moment care mi-a creat un sentiment de anxietate. Şi acum, când dirijez această simfonie beethoveniană, acea oprire bruscă a sunetului pe casetă mă urmăreşte în concert. O ascultasem de atât de multe ori, chiar aşa, cu defectul tehnic acceptat, încât mi s-a imprimat cu totul, chiar şi şocul opririi bruşte a muzicii.

Aşa cum îmi închipuiam şi eu, şi cum tocmai mi-aţi confirmat, aţi dirijat de multe ori aceste lucrări clasice. Sunt curioasă să aflu cum faceţi ca prospeţimea reinterpretărilor lor să se menţină la fiecare nou concert?

În primul rând, noi ca performer, suntem foarte norocoşi că maturizându-ne, călătorind mult, lucrăm mult cu orchestre atât de diferite. Avem la dispoziţie însă doar două variante posibile. Fie interpretăm totul aproape la fel cum o făcusem şi altădată, fie lucrăm partitura de la capăt, redescoperindu-i rostul. În cazul meu, vă spun că totul se schimbă în mintea şi sufletul meu din momentul în care am făcut gestul dirijoral de incheiere a muzicii în concert. Astfel, nu simt că fac nici un efort pentru ca acea muzică să sune iarăşi proaspăt la următoarea interpretare. Ştiu bine că aceeaşi creaţie îmi va vorbi într-un mod diferit pentru că, de la ultima vizită a ei, atâtea s-au întâmplat cu mine, atât de multe impresii mi-au pătruns interiorul încât mi-au modificat întregul caleidoscop muzical. Astfel, perspectiva este mereu diferită!

Ce se întâmplă însă, de la masa personală de lucru până la repetiţiile cu orchestra. Se produc şi scurtcircuitări între aşteptările şi cerinţele personale şi rezultatele finite din concert?

Desigur. Este un schimb constant între noi şi nu numai atât. În cazurile celor mai bune interpretări date în concerte, ştiu că ceea ce face diferenţa nu are deloc legătură cu lucrul la masa personală de acasă. Indiferent de cât de multe ore de studiu individual rezervi unei partituri, ori câte ore de cercetare atribui opusului, indiferent de timpul petrecut cu orchestra, întotdeauna va exista acel ceva care vine din interiorul muzicii şi mai ales, dincolo de ea, vine de sus şi nu se poate explica în cuvinte. Îţi poţi face, eventual, o imagine despre cum ar trebui să sune totul în concert, în realitate însă, concertele comportă un mixt de aşteptări bazate pe lucrul cu ansamblul, pe disponibilitate, având în vedere că lucrezi cu muzicieni, dar şi pe un dar venit de sus…

Ce credeţi că transformă o simplă compoziţie într-o capodoperă?

Probabil dorinţa de a reveni mereu la ea, ştiind că încă mai sunt atât de multe lucruri nedescoperite înlăuntul ei. Senzaţia că viaţa din interiorul acelei muzici este nesfârşită. Că rămâne acolo mereu o uşă deschisă la păşirea căreia vei fi mereu recompensat.

Se spune, în general, că artistul caută să fie iubit de publicul lui? Sunteţi de acord cu ideeea aceasta?

Dacă publicului îi place ceea ce facem este un adevărat privilegiu pentru noi. Sensul invers însă, nu este un scop pentru mine. Personal sunt convins că este foarte important să nu ne lăsăm stăpâniţi de ceea ce credem noi că îşi doreşte publicul. Relaţia primordială trebuie să fie cu muzica. Eu caut să mă apropii cât pot de mult de adevărul din interiorul ei şi să-l exprim cât mai veridic în faţa publicului. E posibil ca şi publicul să mă urmeze, cine ştie?

Care credeţi că este cel mai mare obstacol de care publicul, în zilele noastre, trebuie să treacă pentru a ajunge să aprecieze şi, mai ales, să iubească muzica clasică?

Tocmai am participat zilele trecute la o conversaţie în Suedia unde lucrez cu orchestra de cameră de acolo. Un jurnalist ne-a întrebat despre noua noastră stagiune introducând în discuţie şi reputaţia dificilă pe care muzica ar avea-o. "Dificil" este însă un termen pe care personal mi-e imposibil să-l asociez muzicii. Da, muzica poate părea stranie, necunoscută, dificilă acelora care nu s-au întâlnit vreodată cu bucuria ascultării ei. Singurul lucru pe care ar trebui să-l facem neapărat pentru a schimba o asemenea reputaţie este să căutăm să împărtăşim muzica copiilor noştri. Copilăria este vârsta care, ştiţi bine, păstrează amintiri pe tot parcursul vieţii, or noi tocmai aici trebuie să fim cât mai prezenţi. Dar nu doar ascultarea pasivă a muzicii poate schimba lucrurile în direcţia dorită, ci implicarea directă a copiilor în fenomenul muzical. Impresiile lăsate de muzică în copilărie îi vor însoţi până la maturitate. N-am nici un dubiu, concertele educative, concertele care implică atât copii, cât şi tineri, pot face diferenţa în bucuria ascultării muzicii.