În cadrul seriei "Mari orchestre ale lumii", Christoph Eschenbach s-a aflat la pupitrul Orchestrei Naţionale a Franţei în 18 şi 19 septembrie.

Am avut plăcerea de a vă urmări în trecut, în cadrul Festivalului Enescu. Când vă gândiţi la Festivalul Enescu, Bucureşti, România, care sunt primele lucruri la care vă gândiţi?

Cunosc România de multă vreme şi am avut o minunată profesoară de pian româncă, Eliza Hansen. Mă simt foarte legat de această ţară. Românii pe care i-am întâlnit au fost întotdeauna plini de căldură şi de-abia aştept să vin din nou în România.

George Enescu, Dinu Lipatti şi Sergiu Celibidache sunt trei dintre reprezentanţii iluştri ai muzicii româneşti. Pe care dintre ei îi simţiţi mai aproape de personalitatea dumneavoastră?

E o întrebare dificilă, pentru că toţi trei pentru mine sunt nişte giganţi. Celibidache a fost fenomenal. Am asistat la cursurile lui de măiestrie, în vremea când eram student, la concerte dirijate de el, i-am ascultat înregistrările. M-am bucurat atunci când fiul lui a intervenit şi a anulat verdictul pe care Celibidache îl dăduse de a nu fi editate înregistrările sale cu Filarmonica din München, pentru că sunt extraordinare. Acele tempo-uri lente, în simfoniile lui Bruckner, nu mă deranjează deloc. Pe Dinu Lipatti, din nefericire, nu am avut ocazia de a-l asculta niciodată. A murit prea devreme, în perioada în care eu eram încă elev, dar îi cunosc toate înregistrările şi chiar şi anumite compoziţii. Are un minunat Concertino [în stil clasic] pentru pian pe care l-am ascultat cântat de un pianist, în anii 1970. Enescu este o personalitate incredibilă. A fost unul dintre cei mai mari violonişti ai timpurilor sale. A cântat adesea la Paris, unde a şi locuit o perioadă. Făcea un duo cu un alt muzician uriaş - pianistul Alfred Cortot. Ştiu câteva înregistrări ale sale, dar îi cunosc şi partiturile, pentru că a fost un mare compozitor. Aveţi oameni minunaţi în ţara dumneavoastră!

Aflasem cu bucurie despre faptul că Eliza Hansen, profesoara dumneavoastră româno-germană, a studiat la Bucureşti mai întâi şi apoi la Berlin, cu Arthur Schnabel şi Edwin Fischer. Ce amintire îi păstraţi?

Avea o personalitate extrem de generoasă. Şi puncta întotdeauna elementele care lipseau din interpretarea studenţilor ei, în tehnica lor. Ştia cum se pot rezolva toate problemele tehnice. Avea un talent pedagogic înnăscut.

Aţi câştigat, ca pianist, Premiul I la Concursul Clara Haskil din 1964, desfăşurat la Vevey, Elveţia. Clara Haskil s-a născut, de asemenea, în Bucureşti şi a fost o foarte apreciată interpretă a lui Mozart. Aţi privit-o vreodată ca pe model?

Absolut. Am ascultat-o, în vremea când eram elev. A venit la Aachen, oraşul în care locuiau părinţii mei şi a cântat Concertul în re minor de Mozart, iar la bis Variaţiunilor Duport. Nu voi uita niciodată cum a cântat tema Variaţiunilor. A avut un tuşeu atât de clar, o calitate a stilului! Era cunoscută pentru felul în care cânta Mozart, era considerată o specialistă, publicul ştia asta. Însă în Concursul Clara Haskil trebuia să pregăteşti lucrări din repertoriul ei de recital ce a cuprins Chopin, Debussy, Schumann (foarte mult Schumann), Schubert, Bach, Beethoven; avea un repertoriu foarte divers, nu mergea doar pe o singură linie.

I-aţi întâlnit pe George Szell şi pe Herbert von Karajan, ca tânăr solist şi şidirijor. Ce aţi prelua şi ce nu aţi prelua din modu lor de a lucra cu orchestra?

Nu aş face aproape nimic din ceea ce făcea George Szell cu orchestra sa, din punct de vedere al comportamentului. Era mai degrabă o dictatură acolo. Nu mi-ar fi plăcut să fiu membru în orchestra lui. Dar cu mine s-a purtat întotdeauna minunat. Nu a fost niciodată supărat, mă stimula, trebuia să fiu foarte pregătit. El cânta partea orchestrei la pianul al doilea, întotdeauna pe dinafară, întotdeauna foarte bine pregătit. Am asistat la multe repetiţii. Se purta uneori ciudat cu orchestra, însă lucra extraordinar, în acelaşi timp. Orchestra din Cleveland, în timpul colaborării cu Szell, a fost una dintre cele mai bune din lume. Karajan nu a fost un dictator. A fost primul din generaţia lui, din care au mai făcut parte Toscanini, Szell, care nu s-a purtat ca un dictator. A fost amabil, s-a purtat frumos cu membrii orchestrei, a fost solicitant, dar nu a torturat pe nimeni, iar muzicienii îl iubeau.

Cum îşi impune un dirijor autoritatea din partea orchestrei? Dumneavoastră, de exemplu, nu ridicaţi glasul niciodată. Ce trebuie să facă un dirijor pentru a se face ascultat şi pentru a-i face pe muzicieni să-i respecte indicaţiile?

Să-şi coboare vocea! Este o reţetă foarte bună pentru ca oamenii să încerce să te audă. Autoritatea poate exista în fiecare dintre noi. O ai sau nu. Dacă nu o ai, nu ar trebui să devii dirijor. Când intri într-o încăpere şi vorbeşti nu tare, ci clar, lumea simte nevoia să te urmărească. Asta înseamnă să ai autoritate. Şi ulterior, în sala de concert, în afară de claritate, se adaugă şi scara de emoţii pe care reuşeşti să o creezi. Asta înseamnă să fii un mare dirijor.

Aţi pus la un moment dat că relaţia cu orchestra este ca o căsătorie. Ce fel de compromisuri poate face un dirijor? Pentru că despre mariaj ştim că este un joc al compromisurilor…

Nu este vorba despre un compromis în ceea ce priveşte partea artistică sau rezultatul interpretării tale. Aici nu există compromisuri. Poate doar dacă în orchestră există instrumentişti cărora le este greu să se ridice la nivelul pe care tu îl ceri, atunci eşti nevoit să faci anumite compromisuri. Însă acest cuvânt nu este foarte potrivit pentru artă, cred.

Aţi spus totodată că "respiraţia este sufletul dirijatului". Puteţi detalia?

Dacă nu respiri, nu poţi trăi. O partitură este ca un corp fără viaţă, dar este totuşi un corp pe care îl poţi revitaliza, dându-i suflare, propria ta respiraţie, sângele tău. Fiecare frază are nevoie de respiraţie. În operă, un cântăreţ are un text sub fiecare notă şi fiecare vers are nevoie de respiraţie pentru a ajunge până la capăt şi la fel se întâmplă şi în muzica simfonică. Frazările au nevoie de respiraţii şi muzica, în sine, are nevoie să respire.

Dirijaţi la Bucureşti Orchestra Naţională a Franţei, iar primul concert va avea un program exclusiv Mahler, un compozitor pe care ştiu că îl apreciaţi într-o mare măsură. Cât de important este Mahler pentru cariera unui dirijor? Poţi fi un dirijor complet fără să dirijezi Mahler?

Ai putea. De pildă Celibidache nu a dirijat niciodată Mahler. Nu i-a plăcut, poate nu l-a înţeles sau poate că l-a respins înainte de a-l înţelege. Întotdeauna m-am întrebat de ce. Celibidache a fost un mare dirijor, fără să-l dirijeze pe Mahler aproape deloc. Furtwängler a dirijat foarte puţin Mahler, dar ei erau o altă generaţie. Poţi fi un dirijor complet fără Mahler, la fel cum poţi un dirijor complet fără Bruckner. Însă nu poţi fi un dirijor complet fără Beethoven, pentru că cele 9 Simfonii ale lui Beethoven sunt un compendiu al dirijatului.

Cum construiţi Simfonia a 5-a?

E o călătorie amplă. De la marşul funebru, care este un loc amar până la finalul plin de bucurie, chiar amuzant, trecând prin cea de-a doua parte, dramatică, minunatul scherzo, vesel şi prin trio-ul melancolic. Apoi atât de frumosul Adagietto, transcendent, lăsând toate supărările în urmă, care te duce către ultima secţiune, un spectacol al bucuriei. Aşa văd eu această simfonie.

Cum vedeţi relaţia dintre tempouri şi expresie în această simfonie?

Emoţiile depind de tempourile pe care le alegi. Aşa se întâmplă în fiecare muzică. Vorbeam mai devreme despre Celibidache şi despre tempourile lui foarte lente la Bruckner, dar tempourile lui erau posibile pentru că erau susţinute emoţional. Rămâi fascinat de fiecare notă. Aşa este şi la Mahler. Trebuie să alegi tempourile care ţi se potrivesc şi pe care le găseşti fireşti pentru a readuce muzica la viaţă. Tempourile sunt dependente de fiecare secţiune, dar au o anumită flexibilitate interioară.

Îl consideraţi pe Mahler un compozitor al secolului 21? Şi dacă răspunsul este da, care ar fi argumentaţia?

În vremea sa, Mahler a fost greşit înţeles. Cu excepţia Simfoniei a 8-a, celelalte simfonii nu au avut mare succes, iar Mahler nu a primit răspunsul pe care îl aştepta din partea publicului. A fost dezamăgit, dar a spus: "nu-i nimic! Va veni şi timpul meu!", iar acum timpul lui a venit. Deschiderea pe care a adus-o secolul 20, descoperirile făcute, psihoanaliza lui Sigmund Freud şi Carl Gustav Jung, fac ca oamenii să se identifice mult mai bine cu muzica lui Mahler.