Invitat să se alăture prestigioasei Societăţi de Muzică de cameră de la Lincoln Center din New York, violonistul Nicolas Dautricourt a evoluat pe cele mai mari scene internaţionale: "Kennedy Center" din Washington, "Alice Tully" din New York, "Wigmore Hall" din Londra sau "Ceaikovski" din Moscova. Nicolas Dautricourt este apreciat în mod deosebit, pentru angajamentul său, îi place mai ales muzica de cameră pe care o practică, în compania unor artişti de marcă... este pasionat de muzica de jazz, pasiune care-i oferă ocazia de a colabora în mod frecvent cu muzicieni precum: Jean-Marie Ecay, Nelson Veras, Jean-Philippe Viret, Jean-Marc Jafet, Antoine Hervé, Dominique Fillon, Pascal Schumacher, inclusiv cu acordeonistul Richard Galliano în Cvartetul "Tangaria" şi în Proiectul "Piazzola forever"...

Asistăm la o premieră în data de 17 septembrie, sau sunteţi deja familiarizat cu publicul din România?

Nu cunosc prea bine România, am mai fost acum 10, 15 ani într-un mic turneu cameral, cu Sextetul de Brahms. Atunci am cântat la Cluj, la Timişoara, la Bucureşti, dar nu cunosc prea bine România. Am mulţi prieteni români, sunt muzicieni foarte buni, personalităţi de o mare sensibilitate.

Sunteţi câştigătorul unui premiu SACEM care poartă numele lui George Enescu. Ce însemnătate are acest premiu? Reflectă cumva o relaţie aparte între dumneavoastră şi muzica creatorului român, sau onorează o evoluţie violonistică ieşită din comun?

Premiul "George Enescu", atunci când îl primim în Franţa, este un premiu onorific, nu este câştigat în urma unui concurs tradiţional, este o distincţie. Mă gândesc că se numeşte George Enescu pentru a omagia faptul că el a trăit la Paris, a studiat şi a locuit aici, nu are nici o legătură cu mine, cu ataşamentul meu faţă de Enescu. Pe de altă parte, sunt un mare admirator al muzicii sale, dar premiul nu are nici o legătură cu aceasta. Dar eu sunt un iubitor al muzicii lui Enescu.

Care este istoria acestei întâlniri între dumneavoastră şi muzica lui Enescu? Şi, dacă se poate, spuneţi-ne câteva cuvinte despre "Proiectul Enesco" pe care îl propuneţi publicului francez?

Ca mulţi violonişti, îl cunosc pe Enescu prin Sonatele sale pentru vioară, mă refer în special la cea de-a treia Sonată pe care am interpretat-o. Acum doi ani am descoperit Octetul, nu-l cunoaşteam, dar astfel m-am îndrăgostit încă o dată de muzica lui Enescu... îl voi cânta în Spania, într-un festival. Cred că este o creaţie absolut extraordinară şi pentru mine reprezintă una dintre cele mai valoroase lucrări din întregul repertoriu cameral. Şi când ne gândim că Enescu l-a compus când avea 19 ani, este absolut incredibil. Am decis împreună cu prietenii mei să ne implicăm într-un Proiect "Enescu": În prima parte a concertului vor fi lucrări semnate de compozitori apropiaţi lui Enescu - ca Massenet şi Fauré care i-au fost profesori, de asemenea Strauss pentru că îl frecventa, puţin Bartok, cânt şi Sonata de Eugene Ysaye dedicată lui Enescu, apoi după pauză, interpretăm Octetul de Enescu. La început povestesc detalii despre viaţa compozitorului român, citesc mici texte, scrisori, astfel publicul îl descoperă pe acest muzician extraordinar - întâi prin intermediul unor mici lucrări care nu îi aparţin, apoi, în partea a doua Octetul, capodopera pe care o cunoaştem.

Sunteţi discipolul maestrului Jean-Jacques Kantorow. Aţi fost studentul lui la Conservatorul din Paris. Care sunt cele mai dragi amintiri legate de personalitatea sa? Cele mai valoroase noţiuni pe care vi le-a transmis?

Vedeţi, eram atât de tânăr pe atunci, nu eram prea matur pentru a învăţa foarte multe lucruri. Istoria mea este mai specială. Am început să iubesc vioara, nu de foarte mult timp, doar de vreo 10 ani, înainte am făcut multe alte lucruri… limbi străine, jazz. Ceea ce îmi amintesc în ceea ce-l priveşte pe Jean-Jacques Kantorow este faptul că îţi permitea o mare libertate în maniera în care cântai, şi continuând să-mi perfecţionez tehnica, am putut să-mi păstrez un anume grad de libertate în interpretările mele.

Interpretaţi adesea Sibelius, aţi realizat integrala lucărilor pentru vioară şi pian de Karol Szymanowski, declaraţi că iubiţi muzica lui Rahmaninov şi în egală măsură sunteţi pasionat de jazz. Cântaţi jazz cu Richard Galliano, Antoine Hervé şi alţii asemenea. Cum se împacă cele două lumi? Cum conlucrează într-o carieră, observăm extrem de solicitantă?

Da, am iubit nenumăraţi compozitori, succesiv. Iubesc muzica în sens larg, nu consider, ca mulţi alţii, că muzica clasică este, forţat spus, cea mai frumoasă muzică din lume. Nu consider, ca cei care iubesc jazzul, că jazzul este cea mai frumoasă muzică din lume. Cred că există o mare muzică, există o muzică clasică de o mare valoare, dar şi o muzică clasică mai slabă. La fel în jazz, există lucruri extraordinare, dar şi mai puţin valoroase, la fel în "varieté", în pop, sunt lucruri notabile, de acelaşi nivel pentru mine ca în muzica clasică şi în jazz. Cum să consiliem toate acestea ? Eu însumi fac maximum pentru a-mi găsi identitatea în fiecare dintre aceste lumi. Nu sunt un profesionist în jazz, deşi mi-ar fi plăcut acest lucru. Cânt de mult timp, cânt des, încerc să o fac cât mai bine posibil, dar mai am multe lucruri de învăţat. Abordarea în jazz în raport cu tempo-ul, ritmul, cu pulsaţia, este atât de diferită faţă de muzica clasică, dar sunt într-un moment al vieţii în care am sentimentul că cele două lumi interacţionează, vorbesc una cu cealaltă. Este un sentiment atât de agreabil. Cred că sunt pe calea cea bună, dar mai am mult de lucru.

Călătoriţi în lumea întreagă, traversaţi experienţe muzicale de o mare diversitate, cum aţi caracteriza evoluţia interesului pentru muzica de cameră a secolului XX din perspectiva publicului actual?

Este greu de spus, cred că variază mult, este foarte diferit de la un artist la altul. Mie îmi place mult să comunic cu publicul, prin intermediul viorii, sau vorbind, sau interpretând stiluri diferite. Am sentimentul că avem aproape acelaşi succes în toate ţările, în faţa publicului - şi desigur când cânt bine, toată lumea este mulţumită, când cânt mai puţin bine …asta e. Spre exemplu, am fost de curând la un Festival în Africa de Sud, erau mulţi oameni care nu prea cunoşteau muzica noastră occidentală. Le-am propus un repertoriu foarte variat, cred că oamenii sunt sensibili în faţa varietăţii. Am cântat cu o orchestră cele două Humoreşti de Sibelius, ca bis un Tango de Piazzola, în care am improvizat. Exista şi o baterie, o schimbare de stil care, cred, poate seduce publicul tânăr, publicul nou… ceea ce s-a şi întâmplat.

Legat de întrebarea precedentă, cum se împacă cele două lumi, muzica clasică şi jazz-ul - ceea ce îmi place mie în jazz este că nu avem partitură. Cred că este foarte important în muzică să încerci să te eliberezi de partitură şi să creezi propria muzică. Aspirăm, ne inspirăm din partitură, fără ca ea să ne conducă, să fie cea care comandă. Nu partitura comandă, ci momentul, sentimentul. Când am o partitură în muzica clasică adesea apare o problemă. Îmi este greu să dau frâu liber imaginaţiei, ceea ce în jazz este mult mai uşor. Mi-aş dori să existe aceeaşi manieră de abordare şi în muzica clasică şi în jazz, lăsând să vorbească inima şi sentimentul.

Ce semnificaţie are pentru dumneavoastră faptul că participaţi în Festivalul Internaţional "George Enescu"?

Sunt foarte mulţumit, foarte mândru, pentru că ştiu că este un festival important, este magnific, foarte mulţi prieteni vor fi acolo - David Grimal, de asemenea mulţi dintre artişii noştri, Jean Guihen Queyras, Orchestra Naţională. Foarte mulţi muzicieni mari sunt implicaţi, ştiu că este un festival de mare anvergură şi sunt foarte fericit şi onorat pentru că particip, pentru că aveţi o atât de frumoasă sărbătoare.