Saptamâna trecuta, la Sibiu (vineri, 6 iunie) si la Bucuresti (duminica, 8 iunie) a fost prezentata o lucrare unica: singura opera ce are ca subiect Holocaust-ul, compusa de Ella Milch-Sherif. La baza ei sta cartea intitulata „And the rat laughed” - „Râs de sobolan”, scrisa de Nava Semel. Am stat de vorba cu autoarea romanului si cu compozitoarea, pentru a afla ce înseamna „râsul” unui sobolan si cum se transforma o carte într-o creatie lirica. Ce am aflat în plus fata de acestea, aveti a citi în continuare.


Nava Semel, pentru ce alegerea acestui titlu: „Râs de sobolan”? Care este semnificatia sa?

Acesta este motivul central al cartii: sobolanul, care este considerat creatura cea mai demonica, traind sub pamânt, si care în sistemul nazist denumea populatia evreilor. În roman însa, totul este inversat: animalul simbolizeaza speranta, pentru ca, daca în realitate el este incapabil sa rîda, în aceasta lume cu totul anapoda, el poate sa o faca si astfel se petrece miracolul: fetita, personajul principal, supravietuieste si gaseste speranta în lumea ei, o lume întunecata care pare fara de speranta. Miracolul a însemnat acel unic lucru care a ajutat-o sa-si pastreze judecata sanatoasa: lucru este chiar râsul sobolanului, singura faptura care se afla cu ea acolo, sub pamânt.


Este vorba de o carte foarte neobisnuita, atât din punct de vedere al subiectului, cât si din perspectiva locului sau în contextul literaturii contemporane. Cât este fictiune si cât este realitate în volumul Dvs., Nava Semel?

Romanul este în totalitate o opera de fictiune, însa am citit multe marturii ale unor copii care au stat ascunsi, sau au fost ascunsi, în perioada Holocaust-ului. Ceea ce m-a facut sa scriu cartea a fost faptul ca toti acesti copii erau extraordinar de tacuti, nu vorbeau niciodata despre amintirile lor; în acest sens, prin romanul meu am vrut sa dau glas acelor memorii tacute, memorii înghetate. Este într-adevar o lucrare neconventionala, pentru ca am folosit, ca stil, cinci genuri literare. Poate fi citita însa într-o cheie foarte simpla: actiunea poate fi privita ca o cursa olimpica, însa ceea ce transporta oamenii acestia sunt amintiri - începând cu bunica povestindu-si memoriile nepoatei sale, care avea de facut o lucrare pentru scoala; apoi nepoata povesteste la rândul ei ce i s-a spus - profesorului, colegilor de clasa, apoi ei toti împreuna construiesc o pagina web unde posteaza poezii, asa încât amintirile bunicii se raspândesc în toata lumea si devin un mit.
În cele din urma, în anul 2099, un antropolog din acel viitor descopera un mit ce poarta numele „Fata si Sobolanul”; ea este cea care spune „povestea este adevarata, pare a fi inventata însa are un element de adevar în ea”. Dorind sa cunoasca mai mult despre aceasta istorie, antrolopogul porneste înapoi în timp, da peste jurnalul preotului Romano-Catolic care salvase fetita si care, deja în 1943, stia ca oamenii vor alege sa uite Holocaust-ul si nu sa si-l aminteasca. Vrând sa fie însa sigur ca nimeni nu va uita Holocaust-ul, atrocitatea sa, preotul scrie acest jurnal.
Pe scena, toate palierele temporale sunt reprezentate printr-o tehnica asemanatoare unei flori ce se deschide, sau acelor foite de ceapa: fiecare pelicula subtire ascunde altceva dedesubtul ei, aduce la suprafata mereu si mereu altceva. Pot spune ca este o structura mai neobisnuita într-o carte. Ella Milch-Sherif, compozitoarea, a avut ideea de a uni palierele temporale: totul se întâmpla în acelasi timp, opera începe cu viitorul, dar odata ce antropologul descopera mitul fetei si al sobolanului, ea da la o parte, cojeste, sa spunem, primul strat de timp si ajunge la momentul în care bunica îi povesteste nepoatei toata istoria. Astfel se ajunge la un alt nivel al timpului si al povestii, adâncindu-se mereu în trecut. Iata ca prezentul, trecutul si viitorul sunt în acelasi timp pe scena, nu succesiv, ci simultan.


Cum ati primit ideea Ellei Milch-Sherif de a compune o opera dupa cartea Dumneavoastra, Nava Semel?

La început am fost usor socata, pentru ca nu credeam ca aceasta carte poate deveni o opera; cred ca ar trebui sa vorbiti despre asta cu Ella, va raspunde cu siguranta mai bine decât mine!


Asa voi face - însa spuneti-ne atunci de ce ati crezut ca romanul Dumneavoastra nu se poate transforma într-o creatie lirica!

În primul rând pentru ca eu oferisem deja, în carte, cinci modalitati de a pastra memoria; întreaga lucrare trateaza nu doar subiectul Holocaust-ului, ci felul în care noi ne amintim de el. Apoi, daca ne amintim, cum ne putem exprima, cum putem vorbi despre aceste amintiri? Adica, toata aceasta problema a memoriei care se transfera, se schimba, dar totusi ramâne undeva, se pastreaza - însa cum? Acest lucru este ideea centrala a cartii. Am fost foarte fericita când Ella a venit cu ideea de a scrie o opera: spuneam ca eu am putut oferi doar cinci feluri de a tine treaza memoria, anume modalitati literare; însa ea a putut sa aduca o a sasea posibilitate de a-ti aduce aminte - muzica. Într-un fel, as spune ca opera este o extensie a cartii.


Va multumesc, Nava Semel - voi vorbi acum cu compozitoarea Ella Milch-Sherif...

Va multumesc foarte mult, Maria! Iat-o pe colega mea.


Prima mea întrebare ar fi fost, Ella Milch-Sherif, „cum se transforma o carte într-o opera”. Însa dupa ce am vorbit cu Nava Semel am renuntat la idee. Dumneaei a spus ca ati facut ceva foarte special: ati produs un alt tip de memorie. Poate muzica sa fie un recipient de pastrare a memoriei, pentru viitor?

Cred ca în muzica este continut totul, este un limbaj al emotiilor, poate transfera catre ceilalti trairea într-un mod foarte direct, asa cum cuvintele nu o pot face întotdeauna: un cuvânt are conotatii diverse în functie de persoana, unul si acelasi cuvânt poate însemna ceva anume pentru Dumneavoastra, iar pentru mine cu totul altceva, el poate fi pozitiv iar eu sa îl percep ca negativ. Muzica este cu adevarat un limbaj special, iar stilul meu muzical vine din exact aceste emotii. Combinatia între cuvânt si muzica este, pentru mine personal, cea mai puternica dintre toate. As spune ca romanul Navei Semel este cu totul special, iar opera mea este o entitate cu totul diferita. Ea poarta acelasi mesaj, dar totodata unul complet diferit, pentru ca muzica „interpreteaza” cuvântul cu totul altfel.
Asa ca da, as spune ca muzica este o pastratoare a memoriei; este, asa cum a spus Nava Semel, o alta modalitate de a tine minte, cred ca în fapt întareste aceasta facultate umana.


Ce limbaj muzical ati folosit pentru a scrie opera „Râs de sobolan”? Este contemporan? Ati cautat anume efecte sonore pentru a intensifica subiectul cartii?

Limbajul meu muzical este unul tonal, armonic, foarte usor de ascultat, chiar si pentru neinitiati. Bineînteles, fiecare personaj din roman este reprezentat de o tema muzicala; uneori ele pot fi disonante din cauza cuvintelor, a mesajului sau a personalitatilor. De exemplu, preotul catolic care o salveaza pe fetita este însotit mai întâi de muzica religioasa, apoi, pe masura ce cânta, în muzica aceea totalmente crestina, europeana, se infiltreaza sonoritati evreiesti. Mai exista de asemenea un cor de 16 fete care cânta emotiile, sentimentele si gândurile personajului principal, ele o înconjoara pe protagonista, pe fetita, în permanenta. Fetita însasi este mereu prezenta pe scena. Fetele care o încercuiesc exprima ce gândeste ea, iar cuvintele lor sunt în fapt poeziile pe care Nava le-a scris în roman. Sunt cele mai înfioratoare poeme pe care le-ai putea imagina, alcatuite din cele mai îngrozitoare cuvinte, mai ales daca te gândesti ca ele au fost nascocite de o fetita atât de mica - ea gândeste astfel de lucruri legate de viata, de moarte. În aceste momente ale operei, am ales în mod deliberat sa folosesc cea mai frumoasa muzica, melodioasa, armonioasa, pentru a realiza acest contrat urias dintre cuvinte si muzica; cred ca asta întareste extrem mesajul cartii.


Ella Milch-Sherif, o ultima întrebare. Poate ar fi trebuit sa încep cu ea, mai înainte chiar de ideea de „cum se transforma o carte într-o opera”. Daca firul discutiei a curs altfel, poate fi cu atât mai interesant. Asadar: ce v-a facut sa vreti a compune o opera dupa romanul Navei Semel, „Râs de sobolan”?

Nu stiu daca Nava a mentionat acest lucru, dar ea si cu mine suntem a doua generatie de supravietuitori ai Holocaust-ului. Parintii mei au venit din Polonia în Israel în 1948; prima sotie a tatalui meu si copilul lor în vârsta de trei ani au fost ucisi în Polonia. Mama mea era mult mai tânara atunci, însa a suferit si ea foarte mult. Parintii Navei proveneau de fapt chiar din România, mama ei a fost dusa la Auschwitz, iar tatal sau a supravietuit aici, în România. As spune deci ca a fost o alegere, o decizie fireasca a amândurora: a Navei si a mea, de a ne confrunta, fiecare în felul ei, cu acest subiect.
Totusi, exista o diferenta uriasa între aceste doua feluri de a trata problema; mai înainte de a ajunge sa scriu opera „Râs de sobolan” dupa cartea Navei, am citit jurnalul tatalui meu, scris în vremea în care se ascundea, familia sa fiind ucisa. Am scris o opera si dupa acest jurnal, cu doi ani înainte de a citi romanul Navei Semel. A fost atunci prima mea confruntare cu destinul parintilor mei, pentru ca întotdeauna am vrut sa scap de acest destin, sa ies din el, si nu sa fiu nevoita sa îl înfrunt. Însa romanul Navei m-a coplesit - si pentru ca scriitura ei este foarte muzicala, într-un mod de nedescris în cuvinte. Când am început sa citesc cartea sa, de fapt, cartile sale - caci noi colaboram de multa vreme - m-am gândit: iata muzica în aceste cuvinte! As vrea sa scriu o opera! A fost totul foarte firesc, a curs ca un impuls natural. De îndata ce am citit „Râs de sobolan”, am stiut imediat ca vreau sa compun o opera bazata pe aceasta carte - si asta am facut.


Interviu realizat de Maria Monica Bojin