Anne Queffelec, fiica lui Henri şi sora lui Yann Queffelec (ambii scriitori importanţi din literatura franceză) a studiat pianul la Conservatorul din Paris şi apoi la Viena cu celebrii pianişti Alfred Brendel şi Paul Badura-Skoda. A câştigat Premiul I la Concursul Internaţional de la Munchen în 1968 şi Premiul al 5-lea la o altă prestigioasă competiţie muzicală - Concursul Internaţional de la Leeds (în 1969).

Cariera Annei Queffelec a evoluat în plan internaţional, artista cântând în cele mai importante săli de concerte din Europa, Japonia, Canada şi Statele Unite ale Americii. Pianista a colaborat cu unele dintre cele mai renumite orchestre din lume şi cu dirijori celebri, precum Pierre Boulez, John Elliot Gardiner sau Alain Lombard.

În zilele de 4 şi 5 aprilie 2009 Anne Queffelec a fost solistă pe scena Ateneului Român, interpretând în compania Orchestrei Filarmonicii bucureştene Concertul în Si bemol major de Wolfgang Amadeus Mozart. Cu acest prilej, am stat de vorbă cu muziciana franceză despre creaţia mozartiană, pedagogie muzicală şi despre cât de încărcată este agenda sa muzicală anul acesta.


Ştiu că aceasta nu e prima dată când cântaţi în România, dar este totuşi prima dată când cântaţi alături de Orchestra Filarmonicii bucureştene. Ce impresie v-a făcut acest ansamblul?

Am fost foarte, foarte bucuroasă de această aventură - să cânt concertul de două ori aici a fost extraordinar pentru că lucrul acesta prelungeşte sentimentul de cunoaştere reciprocă şi am fost foarte bucuroasă să văd cum evoluează lucrurile din stadiul de repetiţii, până în momentul în care am ajuns să respirăm împreună; concertul lui Mozart este o muzică foarte intimă, nu e o luptă între solist şi orchestră - aşa cum se întâmplă uneori (mai ales dacă ne gândim la semnificaţie - "concerto, concertare" înseamnă a lupta, de fapt). În cazul lui Mozart este vorba, de fapt, de muzică de cameră; deci, pentru că orchestra este de mici dimensiuni, avem într-adevăr nevoie de timp pentru a ne cunoaşte mai bine, pentru a ne cunoaşte chipurile, pentru a fi complici, pentru a putea dialoga. Am apreciat foarte mult această etapă de lucru alături de orchestră.


Repertoriul dumneavoastră cuprinde foarte multe opusuri mozartiene. De ce aţi ales să cântaţi la Ateneu Concertul nr.27 în Si bemol major?

Acesta este ultimul concert scris de Mozart. Eu le cânt pe foarte multe dintre ele, am în repertoriu 15 concerte de Mozart şi le iubesc pe toate. Fiecare dintre ele are profunzimea sa, graţia, emoţia sa, iar acesta, pentru că e ultimul (sigur, Mozart nu ştia asta când l-a compus) are ceva extrem de decantat, de purificat. De exemplu partea a II-a, care e foarte simplă, "nudă" ca melodie, ca temă, am putea spune chiar că nu e scrisă de Mozart, că e sărăcăcioasă, într-atât de simplă este. Dar aici intervine magia geniului lui Mozart: face o succesiune de trei sunete şi e suficient ca să ne emoţioneze, suntem atinşi şi nu putem spune dacă e vorba de ceva trist sau fericit. În acest concert, mai ales, cred că există dese momente în care nu putem descrie printr-un cuvânt caracterul fragmentului, aşa cum se întâmplă în cazul concertelor mai cunoscute, despre care putem spune că au un caracter dramatic, tragic, foarte vesel, extrem de sprinţar, entuziast sau jucăuş. Aici există, cred, o formă de ambiguitate în ceea ce priveşte caracterul (nu numai în partea a II-a, ci şi în prima mişcare a concertului). Finalul explodează, cu multă maliţiozitate uneori, dar şi cu bucurie de a trăi.


Cum arată agenda dumneavoastră anul acesta?

Am foarte multe proiecte. Plec în Franţa, unde voi cânta din nou acest concert de Mozart - cu o orchestră franceză; în Elveţia am apoi un recital ce are ca temă revolta. Voi cânta, sigur, Studiul revoluţionar de Chopin, lucrări de Beethoven, de asemenea, Fantezia în do minor de Mozart - care e o muzică foarte revoltată, s-ar putea spune. Voi cânta apoi în Japonia multe lucrări de Bach, în cadrul unei manifestări care se intitulează "La folle journée", un festival extraordinar. Plec apoi în Brazilia, unde cânt din nou mult Mozart, urmează Viena, în luna iunie. Vin după asta festivalurile din Franţa. Sunt, deci, foarte multe lucruri de făcut în vara aceasta şi prefer să nu mă gândesc prea mult la asta. Trebuie gustat fiecare moment, altfel riscăm să fim prinşi într-un vârtej.
Sunt şi mamă, am şi doi fii - iar acesta e un lucru foarte important pentru mine. Sigur, sunt deja mari, nu mai au nevoie să fie "hrăniţi cu linguriţa" de mama, dar am nevoie totuşi să fiu cu ei. E drept că următoarele săptămâni şi luni vor fi foarte încărcate, dar gust fiecare clipă - acum sunt la Bucureşti, sunt foarte bucuroasă să regăsesc acest oraş care s-a schimbat atât de mult de la ultima mea vizită şi voi fi foarte bucuroasă să revin pe viitor.


Sunteţi implicată şi în proiecte de muzică de cameră în această perioadă?

Nu am programate prea multe concerte cu muzică de cameră "pură" în lunile viitoare. O să cânt concertele pentru trei şi patru piane de Bach - putem spune că e muzică de cameră, dar este mai degrabă vorba de opusuri concertante. Iubesc enorm muzica de cameră. Dar există momente în care nu o pot interpreta. Dar totuşi o să cânt cu Cvartetul Endellian în Anglia în luna iunie - nu trebuie să uit asta - şi o să interpretăm Cvintetul de Schumann şi un Cvartet de Mozart. De asemenea, voi mai cânta împreună cu alţi muzicieni în Brazilia şi în Japonia Cvintetul pentru suflători şi pian de Mozart, care e o lucrare minunată.


Aţi amintit de Anglia şi ştiu că sunteţi foarte iubită acolo. Care este relaţia dumneavoastră cu publicul englez?

În mod curios, lucrul acesta este oarecum legat de România, într-o anumită măsură. În evoluţia mea ca pianistă primul contact cu Anglia a avut loc în momentul Concursului de la Leeds. Acolo concura de asemenea şi Radu Lupu, care a câştigat, aşa cum merita, Premiul I, iar eu m-am îndrăgostit de interpretările lui încă de când l-am auzit pentru prima dată. Deci, a fost o mare experienţă de a ajunge în finală alături de cineva ca el şi aşa a început relaţia cu Anglia. Am avut un agent englez care s-a ocupat de cariera mea acolo şi, începând cu concursul de la Leeds, lucrurile au început să se lege. Datorez foarte mult Angliei, pentru experienţele mele, mai ales orchestrelor - pentru că am cântat cu toate orchestrele engleze - nu numai la Londra, ci în toate oraşele importante. Este, într-adevăr, o ţară cu o semnificaţie deosebită în viaţa mea.


Aveţi şi o carieră pedagogică sau nu există timp pentru asta în programul dumneavoastră?

Am nevoie să predau. Îmi găsesc timp pentru asta, dar nu la modul "organizat". Adică nu predau la Conservator, nu am o clasă, la propriu, predau un pic la Şcoala Normală de Muzică din Paris, dar sub formă de stagii de perfecţionare - şi sunt doar 3 zile pe trimestru. Nu este mult, dar în schimb ţin multe cursuri de măiestrie şi conduc şcoli de vară. Predau şi în călătoriile mele - în Japonia, de exemplu, ţin cursuri de măiestrie, în Franţa, de asemenea, Conservatoarele îmi solicită prezenţa pentru cursuri speciale pentru elevi şi am şi câţiva elevi cu care lucrez în particular, dar nu prea mulţi, pentru că din moment ce nu îi pot vedea în mod constant, sunt mai mult întâlniri cu tineri pianişti care se pregătesc pentru concursuri şi simt nevoia să-şi treacă programele. Pedagogia contează mult pentru mine. Consider că e un schimb foarte stimulant, pentru că învăţăm foarte multe despre sine, învăţăm foarte multe despre muzică, despre alte moduri de a trăi o lucrare.


Interviu realizat de Irina Cristina Vasilescu