Seria  George Enescu si contemporanii sai
5 septembrie, ora 11,00, Sala mica a Palatului


Marie Hallynck, bun venit în cadrul celui mai important festival de muzica clasica din România. Presupun ca recitalul dvs. este primul în tara noastra. Care sunt asteptarile dvs. legate de acest recital, asteptarile în privinta publicului nostru?

De fapt, este al doilea eveniment la care particip în România. Primul a fost foarte special, pentru ca am însotit familia regala a Belgiei pentru o suita de manifestari diplomatice; asta s-a întâmplat în urma cu câtiva ani... am cunoscut o seama de personalitati din conducerea tarii dvs., a fost un contact foarte deschis, oamenii foarte calzi... Interesul pentru muzica era clar... Astept cu nerabdare acest recital nu numai pentru ca e vorba despre un festival foarte prestigios, nu numai pentru ca vor fi prezenti mari artisti, dar si pentru ca stiu ca românii iubesc cu adevarat muzica, pentru ca aveti o astfel de traditie muzicala... Asadar, sunt foarte, foarte nerabdatoare! Sa ai un public care iubeste muzica si care este atât de interesat de muzica e întotdeauna emotionant. Un astfel de public minunat te aduce într-o stare de gratie si pe tine, ca interpret.


Programul recitalului cuprinde a doua sonata pentru violoncel de George Enescu, lucrare compusa în 1936 si dedicata legendarului Pablo Casals. Putem spune ca muzica sa creeaza o atmosfera subtil misterioasa, dovada a formarii compozitorului în traditia franceza si, de asemenea, a stilului sau complex. Sunteti de acord? Care este viziunea dvs. asupra celei de-a doua sonate a lui Enescu pentru violoncel ?

Desigur, aceasta sonata e poate, într-un fel, ceva mai "clasica" decât prima pentru violoncel a lui Enescu. În ceea ce ma priveste, eclectismul acestei muzici, împreuna cu forma riguroasa si amploarea constructiei sunt elementele pe care le apreciez - îmi place echilibrul dintre ele... E adevarat ca exista un stil aparte - personal, desigur, care cred ca vine atât din influenta germana, cât si din cea latina, as spune, asupra muzicii sale. Sonata a II-a pentru violoncel este una dintre capodoperele lui Enescu, ce-i pune cu adevarat în lumina arta de compozitor.


Cum apreciati elementele traditionale românesti în Finale, a patra parte a sonatei; cum le simtiti ca muziciana vest-europeana, care e perceptia dvs.?

Imi place mult cum Enescu reuneste laolalta toate aceste elemente într-un mod foarte original, deloc simplu ci foarte elaborat de a le aduce împreuna în muzica sa.


Ati mai cântat sau cel putin ati studiat vreodata alte opusuri enesciene? Cunoasteti Simfonia sa concertanta, sau cealalta sonata pentru violoncel?

Va fi prima data când voi cânta o lucrare a lui Enescu. Nu pot spune ca opusurile lui nu-mi sunt familiare, pentru ca le-am ascultat în mai multe ocazii; de asemenea, bineînteles, am ascultat unele dintre piesele sale pentru vioara - iubesc limbajul sau muzical! Dar va fi prima data când voi cânta Enescu în concert.


Care credeti ca este locul lui Enescu în contextul muzicii secolului XX? Si pe care dintre trasaturile stilului sau o apreciati cel mai mult?

As spune ca, din punctul meu de vedere, printre atributele cele mai importante ale stilului lui se numara atasamentul fata de muzica traditionala a tarii sale dar si gustul sau pentru formele vechi, în mod particular pentru dansurile preclasice. De asemenea, putem observa la Enescu arta sa contrapunctica, legata de formele altor timpuri. Modul de a compune este dovada marii lui stiinte, a unei personalitati extrem de cultivate. Dupa mine, cele doua dimensiuni amintite, puse laolalta, îl fac atât de particular. Asadar, ceea ce mi se pare cel mai relevant este ca putem nota elemente total noi în limbajul sau, chiar foarte îndraznete, dar si un puternic atasament pentru vechile forme.


Probabil ca Sonata pentru violoncel de Claude Debussy este cea mai cunoscuta dintre lucrarile programului acestei dimineti; o capodopera, unul dintre cântecele sale de lebada, o creatie spectaculoasa... Cum ati caracteriza-o? Este aceasta una dintre sonatele dvs. preferate?

Da, sigur ca este, pentru ca mi se pare una dintre cele mai echilibrate sonate ale repertoriului de secolului XX pentru violoncel si pian. Este atât de bine "sculptata" si chiar exista un raport armonios între cele doua instrumente. Dupa cum se stie, aceasta a fost prima sonata dintr-un ciclu de sase pe care Debussy a dorit sa le scrie pentru diverse combinatii instrumentale. Atunci când a compus-o, compozitorul a numit-o "Pierrot împotriva lunii", de aceea avem ambianta nocturna în unele parti ale lucrarii, dar exista si momente stralucitoare. Este una dintre capodoperele lui Debussy.


Acum, vorbim despre un recital cu muzica de Enescu, Debussy si Benjamin Britten. Cum ati descrie structura acestui program? Sa ne imaginam ca sunteti regizoarea arhitecturii sale intime, autoarea scenariului sau interior.

De fapt, daca ar fi sa-l descriu, ar exista imagini complet diferite pentru aceste muzici de secol XX, lucrari având fiecare o atmosfera total diferita de ale celorlalte - 3 tablouri distincte! Sigur, nu au fost compuse în acelasi an! Cronologic, prima e a lui Debussy, desigur, în 1915, avem apoi sonata lui Enescu dupa care, si mai moderna, aceasta sonata a lui Britten, din 1961. As nota, în contul sonatei lui Debussy, efectele ce au legatura cu lumina, în general. În cazul lui Enescu, simt o muzica a pamântului în timp ce Britten are multe în comun cu vocea, cu fiinta umana. Este, cumva, ca un triptic.


Sa discutam si despre partenerul dvs. din acest recital. Când l-ati întâlnit pe Cédric Tiberghien pentru prima oara, cum a fost colaborarea pâna acum si care sunt acele calitati ale acestui pianist pe care le apreciati foarte tare?

Ne-am întâlnit pentru prima oara în 1998 (deci acum multa vreme!) - fuseseram alesi atunci sa ne reprezentam tarile la un festival international în Franta; asa ca el reprezenta Franta iar eu - Belgia, la inaugurarea unei mari sali de concert. Prima colaborare a noastra a fost ca solisti, în Triplul concert de Bethoven, iar a doua zi dupa acel moment am cântat împreuna muzica de camera. Ceea ce apreciez foarte mult la el - si acesta e si motivul pentru care ne face placere, si în momentul de fata, sa lucram împreuna, este ca e un muzician complet, la care admiri tot atâtea calitati si atunci când cânta solist, cu orchestra, si atunci când abordeaza muzica de camera sau când evolueaza solo. Face muzica sa traiasca, este deschis fata de orice modalitate de a face muzica - iata una dintre calitatile sale cele mai mari!


Am sa închei întrebându-va cum sunt repetitiile cu Cedric Tiberghien. O întrebare interesanta! Aproape toate repetitiile sunt altfel, pentru ca depinde, în primul rând, de felul de muzica pe care îl abordam, depinde daca am mai cântat acea lucrare înainte, depinde de cât de mult timp dispunem pentru a o pregati. De asemenea, faptul ca nu cântam mult timp împreuna face ca lucrurile sa se schimbe. De fapt, putem vorbi de doua moduri de a lucra: ne place sa aducem împreuna ideile noastre despre acea muzica, idei care, uneori, sunt de la bun început foarte diferite. Le reunim si, expunându-le unul altuia, le punem în oglinda pentru a ajunge la un mod comun de privi respectiva lucrare; pe de alta parte, în ceea ce priveste aspectul practic, concret al repetitiilor, ne place sa cântam foarte lent intrând, astfel, în atmosfera muzicii, pentru a întelege care e calea comuna, cum sa frazam... Totul necesita timp si, în general, ne luam ragaz pentru a repeta pe îndelete în special lucrari noi, asa cum e cazul sonatei lui Enescu.


Interviu realizat de Stefan Costache