Sunt formatii care vin cu multe instrumente, cu tone de echipamente si cu o echipa mare de tehnicieni. Sunt simfonii de Mahler pentru interpretarea carora e nevoie de mai mult de 200 de oameni pe scena. Bobby McFerrin a venit singur. A iesit singur pe scena, s-a asezat pe un scaunel si a început sa cânte.

Ne-a aratat tuturor ce înseamna de fapt one man show. Am înteles, încet-încet, cum poti implica publicul într-un concert. Nu urlând "ridicati mâinile-n aer" sau cerându-i sa bata din palme. Ci încurajându-l sa cânte pe voci, explicându-i fara cuvinte ce anume vrei si nu subestimându-l.

Publicul a cântat si a dansat în sala, dar si pe scena, a acompaniat sau a fost solist. M-am simtit uneori mândra de românii din public, iar alteori m-am mirat cât de lipsiti de inhibitii pot fi unii oameni când chiar nu e cazul. Dar a fost un show în adevaratul sens al cuvântului.

Muzical nu am avut nimic de reprosat. Am putut asculta si melodia "Blackbird" a formatiei Beatles si fragmente din Bach, "Bolero"-ul de Ravel si nu numai. Un moment al spectacolului a adus în scena un trio de lautari autohtoni. Am putut asculta astfel o varianta a celebrei piese "Minor Swing" a lui Django Reinhardt si, o surpriza chiar si pentru McFerrin, a melodiei "Don't Worry, Be Happy". Vocalistul american a fredonat armoniile care l-au consacrat si pe care nu le-a mai cântat în concert din anul 1988.

Andra Ivanescu