Pe 3 februarie 2010 am asistat la "Cité de la Musique" din Paris la un concert de exceptie, intitulat Paris-Istanbul, ce a facut parte din seria "Orientalisme", a evenimentelor culturale dedicate Turciei (care se desfasoara între iulie 2009 si martie 2010).

Franta ofera în fiecare an câte unei natiuni ocazia de a se "exprima", de a-si expune valorile, iar Anul Turciei a adus pe scenele franceze evenimente de o calitate indiscutabila.

Concertul din 3 februarie 2010 ne-a oferit, conform subtitlului, "Muzicile Curtii Otomane în dialog cu traditiile sefarde si armenesti" o destul de mare varietate etnica si stilistica.

L-a avut în prim-plan pe Jordi Savall (care a cântat la viela cu arcus, la lira, la rebab si a asigurat coordonarea muzicala). De altfel, Savall nu a fost singurul poli-instrumentist al serii dintre cei 15 muzicieni prezenti pe scena, majoritatea cântând la cel putin 2 instrumente.

As dori sa mentionez câtiva dintre acesti artisti, care m-au impresionat prin profunzimea trairilor si credinta cu care fac muzica: am remarcat pe Hakan Gyungyor (care a cântat la quanun - titera de sorginte arabica), pe Fahretin Yarkin (care ne-a delectat cu tonuri si culori pe care n-am fi banuit ca e capabila sa le produca o simpla tamburina), si în mod special pe Gheorghi Minasian, care a reusit sa farmece publicul, cu un singur sunet! Realmente, am simtit cum ni se taie respiratia chiar si numai atunci când acest mare muzician a tinut doar isonul pentru un mai tânar coleg cu care a cântat un duo de duduk-uri (dudukul fiind un instrument de suflat traditional armenesc si turcesc).

Am fost de asemenea impresionat de solourile lui Dimitri Psonis (care a cântat la santur - stramosul tambalului - si trebuie sa recunosc ca este pentru prima data când vad pe cineva cântând la santur cu baghete de metal; ceea ce face sonoritatea mai stralucitoare, dar nu mai stridenta, ci pastreaza aceeasi "dulceata" a sunetului)...

Si nu în ultimul rând am remarcat - cu uluire as putea spune -, cum Pedro Esteban mai degraba mângâie darbuka si alte instrumente de percutie, efectul sonor fiind (probabil datorita si acusticii absolut de exceptie a salii) aproape paradoxal: am avut senzatia ca o simpla atingere creeaza o unda sonora mult mai "voluminoasa" decât ceea ce se poate vedea ca procedeu fizic de producere a sunetului...

Banuiesc ca publicul a avut aceeasi mica dezamagire ca si mine, datorata faptului ca Kudsi Ergunner, marele, uriasul Ney-ist Sufi (Ney-ul fiind stramosul arab al flautului) a cântat foarte putin în acest concert - si ne-am fi dorit mult sa ne putem lasa rapiti de suflul sau de geniu...

Va voi mai spune, în încheiere, ca am fost surprins placut de un alt lucru: atât în prezentarea facuta în programul de sala, cât si prin viu grai, Jordi Savall a tinut sa mentioneze: "Pentru demersul nostru din aceasta seara, exceptionalul document "Cartea Stiintelor Muzicale" a Printului român Dimitrie Cantemir (aceasta inestimabila culegere de 355 de compozitii, dintre care 9 îi apartin lui Cantemir si sunt transcrise într-o notatie inventata de el însusi), ne-a servit ca sursa fundamentala a cunoasterii teoriei, formelor si stilurilor muzicale din acea vreme".
Andrei Kivu