Discul lui Fagioli a fost lansat în 30 septembrie 2016 și conține arii din opere cunoscute – ca Semiramida, Matilde di Shabran și Tancredi, dar și rarități - ca Demetrio și Polibio, Adelaide di Borgogna sau Eduardo și Cristina – toate scrise de Gioachino Rossini. O surpriză, deci, pentru admiratorii contratenorului argentinian, care s-a concentrat până acum asupra repertoriului baroc. Dar, spune el, „ceea ce este interesant la acest CD este melancolia pe care Rossini o arată în scrierea unor roluri eroice masculine pentru voci înalte, acest lucru fiind legat de tradiția barocă de a scrie partituri eroice pentru castrați. Asta explorez în noul meu album: ideea că Rossini este fiul compozitorilor baroci.” În acest context putem spune, deci, că ascultăm un Rossini baroc. Probabil pentru a asigura omogenitatea albumului, producătorii au evitat totuși să abordeze singurul rol rossinian scris pentru castrato – Arsace din opera Aureliano in Palmira, pe care compozitorul italian l-a compus pentru ultimul mare castrat, Giambattista Velluti.

Fagioli nu este primul contratenor care abordează repertoriul rossinian pentru mezzosoprane și contraltiste – Max Emanuel Cencic a făcut același lucru în anul 2007, când a imprimat arii din Semiramida, Doamna lacului, Tancredi și Aureliano in Palmira, împreună cu Orchestra de Cameră din Lausanne și dirijorul Michael Hofstetter.

Întrebat, în cadrul unui interviu, dacă plănuiește să abordeze și are roluri destinate inițial vocilor feminine în travesti – ca Romeo în I Capuleti, Smeton în Anna Bolena sau Orsini în Lucrezia Borgia – Franco Fagioli răspunde afirmativ, adăugând că, desigur, nu o să le cânte pe toate, ci doar pe cele potrivite vocii sale. De altfel artistul în vârstă de 35 de ani va debuta anul acesta la Opera din Nancy în rolul Arsace din Semiramida; pe aceeași scenă a instituției franceze muzicianul a interpretat, în stagiunea 2013-2014, rolul Sextus în Clemența lui Titus de Mozart.

Noul album al lui Fagioli cuprinde 17 arii, în care ceea ce place, probabil, cel mai tare, este, dincolo de timbrul cu totul deosebit, virtuozitatea cu care artistul atacă fiecare fragment muzical în parte, amintind mai degrabă de tehnici instrumentale decât vocale. În recenzia sa pentru publicația londoneză The Sunday Times, Hugh Canning compara vocea lui Fagioli cu cea a extraordinarei Marilyn Horne, care strălucise în arii prezente și pe acest disc: Dolci d’amor parole din Tancredi sau Ah, quell giorno ognor rammento din Semiramida.