A trecut ceva vreme de când nu mai vorbim despre Kurt Rosenwinkel ca despre un tânăr aspirant la stratosfera chitariştilor, ci îl admirăm în plină evoluţie acolo unde îi este locul, printre cei mai grei. Albumele lui sunt foarte diferite între ele, arătând o permanentă plăcere de a trăi pe propria-i piele experienţa estetică a jazz-ului, în multiplele sale faţete actuale, punând chitara pe diferite planuri de accent. Creativitatea, completată de o uimitoare tehnicitate, se simte peste tot unde Rosenwinkel îşi propune contribuţia.

El revine în 2017 cu o propunere nouă, dezvoltată pe un album desăvârşit în zece ani, timp în care a scris temele şi a înregistrat aproape toate instrumentele, cu excepţia unor momente păstrate pentru invitaţii Mark Turner, Larry Coryell şi Eric Clapton. A ieşit un album luminos, dar nu uşor, inspirat din muzica braziliană dar cu o puternică amprentă personală, la rându-i marcată de influenţe de tip Pat Metheny sau Alan Holdsworth. Un alt element de noutate îl reprezintă textul şi vocea, curajos încercate, cu o atingere la fel de personală, lăsând totuşi geniul de partea creativ-instrumentală. Se simte asta pe toate cele unsprezece piese, efervescente şi diferite, poate pe cel mai flexibil şi accesibil album al său. Piese profunde, dintr-o sursă aprofundată, un impuls de a gândi şi de a percepe deschis, pe fondul definirii muzicianului modern: cu cât e mai complex, cu atât devine mai de înţeles.