Nu ştiu cât este de răspândit numele David Gilmore, sau în câte variante poate fi scris, dar e clar că în muzică e bine să fim atenţi şi să facem o distincţie clară între David din Cambridge, chitaristul grupului Pink Floyd şi senzaţionalul chitarist de jazz din Cambridge, Massachussets. Dacă numele lor sună aproape identic, diferenţa clară se face în momentul audiţiei, când găsim două exprimări muzicale total diferite. David Gilmore şi-a format stilul la New York, influenţat de Joe Lovano şi Jim McNeely şi a devenit un foarte căutat chitarist de studio, înregistrând pentru Trilok Gurtu, Steve Coleman, Randy Brecker sau Elton John şi lucrând la propria-i discografie, din ce în ce mai serioasă.

Prin "Transitions", albumul apărut în 2017, David Gilmore aduce un omagiu celor dispăruţi precum Bobby Hutcherson, Toots Thielemans şi Victor Bailey, dar şi câtorva venerabili continuatori, pe numele lor Annette Peacock şi Hermeto Pascoal, interpretându-le muzica, alături de câteva compoziţii proprii. Spaţiile acustice sunt la fel de bine acoperite precum cele amplificate, expunând tonul atractiv, curat şi personal al chitarei, inspiraţie în improvizaţie şi atenţia concentrată pe fiecare stil în parte. Pentru că de stil vorbim, desfăşurat cu distincţie pe parcursul unui recital bun şi cuprinzător.