Deşi poartă acelaşi nume şi funcţionează pe acelaşi principiu, saxofoanele necesită o abordare tehnică şi stilistică diferită la fiecare din tipurile apărute, mai ales la cele trei cele mai folosite: tenor, alto şi soprano, numite după ambitus. Chris Potter este unul dintre instrumentiştii care străluceşte în mod uniform, indiferent de saxofon, încă de pe vremea colaborărilor cu Steely Dan şi Dave Holland, dar mai ales pe compoziţiile proprii pe care le găsim pe albumele solo.

De la ansamblul numeros pe care l-a folosit pe "Imaginary Cities", Potter revine la cvartetul completat de David Virelles la pian, Joe Martin la contrabas şi Marcus Gilmore la baterie. Conţinutul muzical oferă grupului multe spaţii şi posibilitatea unei exprimări lirice, într-un rubato aproape permanent, legat de improvizaţiile în stil şi de temele generoase melodic. Apare şi clarinetul bas care diversifică spectrul vocilor şi al creativităţii, stabilind cele două puncte de atracţie ale albumului "The Dreamer is the Dream": instrumentele cu ancii şi compoziţia. Totul vorbeşte despre un aprofundat sens al moralităţii, portretizat cu lirism şi emoţie, într-un cadru strict instrumental. Chris Potter ar fi un exemplu de lider care poate scoate tot ce e mai bun din grupul său.