Vorbim în următoarele zile despre albumul dedicat de Editura Casa Radio compozitorului român, un disc apărut recent, în luna septembrie, care cuprinde ultimele sale trei simfonii şi poemul vocal-simfonic Isis, compus parţial de Enescu în 1923 şi orchestrat de Pascal Bentoiu după schiţele compozitorului. Înregistrările prezente pe acest acest album inclus în proiectul Discurile anului 2017 au fost realizate între 1994 şi 1998 de Corul şi Orchestra Naţională Radio cu dirijorii Horia Andreescu, Camil Marinescu şi Corneliu Dumbrăveanu la conducere. Iar lucrarea care deschide acest album este cea de-a treia simfonie enesciană, cea despre care Vladimir Jurowski spunea că "n-am știut ce fiară este atunci când am început s-o descifrez". Finalizată în 1918 şi revizuită în 1921, partitura este cu adevărat spectaculoasă şi într-adevăr, extrem de dificil de receptat, înţeles şi mai ales tălmăcit. Mai mult, lucrarea a generat mereu şi interpretări extra-muzicale, literare sau filozofice, unii văzând în ea o reflectare a primului război mondial, alţii, ca Emanoil Ciomac descriind-o ca pe un "triptic dantesc", deşi, cu excepţia finalului, ordinea din Divina Comedie nu e aceeaşi. George Enescu nu a oferit însă niciodată vreo explicaţie programatică pentru acest opus din cadrul căruia se desprind şi voluptate, şi nostalgie, durere dar şi umor amar, speranţa şi, în final, iluminare şi izbăvire mistică. "Iar minunea muzicală, spune Pascal Bentoiu, se încheagă din faptul că toate cele trei impozante construcţii, părţile lucrării, au fost ridicate utilizând acelaşi, destul de restrains, material tematic." Simfonia a III-a în Do major implică o orchestră uriaşă, de dimensiuni mahleriene, un ansamblu în concordanţă, de altfel, cu complexitatea partiturii.

O largă paletă de lumini şi umbre, cu nuanţe diafane, eterice, armonii strălucitoare, calde şi misterioase - iată amprenta pe care o dobândeşte Isis, zeiţa din mitologia egipteană ce reprezenta iubirea, magia şi moartea pentru George Enescu. Însă Isis, zeiţa inimii sale, era nimeni alta decât Maruca Cantacuzino, marea sa iubire. "Isis" era numele cu care Enescu încă din 1907 o mângâia, ca să folosim termenul utilizat foarte frumos de Pascal Bentoiu pe Maruca Rosetti Tescanu, căsătorită atunci cu Mihai Cantacuzino. După 16 ani, în 1923, George Enescu va compune poemul simfonic Isis, de fapt prima sa partitură după finalizarea operei Oedipe, influenţe din creaţia scenică resimţindu-se cu claritate în următorul opus, inclus, de asemenea pe albumul intitulat "George Enescu compozitor" lansat în septembrie de Editura Casa Radio. Schiţa completă a acestei partituria fost descoperită în 1996 de Pascal Bentoiu în arhivele Muzeului Enescu, şase foi greu lizibile datate 3 iulie 1923. Iată cum descrie Bentoiu procesul de orchestrare a acestei lucrări: "Tema de lucru a modestului truditor care se aventura într-o astfel de întreprindere a fost şi ea destul de complexă- Cum Enescu nu a lăsat decât o schiţă, el nu a apucat să specifice formaţia orchestrală pe care o imagina, aşa cum făcuse pentru cele două simfonii neterminate, din care a desfăşurat orchestral porţiuni apreciabile. A trebuit, prin urmare, să alcătuiesc singur formaţia, fără alt ajutor de la compozitorul muzicii, cu excepţia câtorva răzleţe indicaţii de instrumente: clarinet, celestă, flaut piccolo. Tot atât de puţin era definit şi rolul corului; şi aici a fost necesar să iau unele iniţiative, însă nădăjduiesc că nu am trădat prea tare ideile autorului. Lucrarea este un mare adagio, conceput într-o extremă economie a profilurilor tematice dar beneficiind de o largă plajă şi curbă dinamică, aşa încât intrarea vocilor umane, către mijlocul lucrării, să constituie cu adevărat o necesitate artistică."

În mai 1934 definitiva George Enescu, cu cerneală neagră subţire, schiţa celei de-a IV-a sa simfonii partial orchestrate, spaţiile lipsă fiind completate compozitorul Pascal Bentoiu, rafinatul specialist al muzicii enesciene. Lucrarea, structurată în trei mișcări figurează, de asemenea, pe albumul dedicat lui Enescu de Editura Casa Radio, un album inclus în proiectul Discurile anului 2017. Enescu a reuşit să orchestreze doar prima parte şi aproximativ un sfert din a doua, restul materialului fiind ulterior orchestrat de Pascal Bentoiu. "Mobilul principal al acţiunii mele a fost convingerea că în partiturile simfoniilor neterminate se ascund mari comori virtuale. A lăsa publicul să ia cunoştinţă despre aceste moumente ale gândirii enesciene mi s-a părut mai important decât orice altceva. Se restabilea, pe versantul creaţiei de după Oedipe, proporţia justă între creaţia simfonică şi cea camerală, nu foarte diferită de cea a versantului premergător acelei opere scenice" spune Pascal Bentoiu. Prima parte a acestei simfonii este şi cea mai complexă, concepută într-o formă de sonată, cu o primă temă înrudită cumva de cea a primei sale simfonii. Atmosfera însă este cu totul alta, mai frământată, mai dureroasă şi pe alocuri chiar violentă. A doua mişcare se apropie ca amprentă de un marş funebru, în opinia lui Pascal Bentoiu, care se finalizează în resemnare şi împăcare iar ultima parte, cu totul contrastantă ne introduce într-o lume a bunei dispoziţii, ca o rezolvare pozitivă a tuturor tensiunilor precedente.

Încheiem periplul prin ultimul album lansat în septembrie de Editura Casa Radio şi dedicat lui George Enescu, cu ultimul opus prezent pe acest disc, Simfonia a V-a în Re major de George Enescu, ce are la bază una dintre variantele poeziei "Mai am un singur dor" de Mihai Eminescu. Schiţată în 1941 la Vila Luminiş de la Sinaia şi parţial orchestrată, partitura a fost completată postum, după schiţele compozitorului tot parţial de Cornel Ţăranu, în anii 70 şi ulterior într-o formă completă de Pascal Bentoiu, în 1995. Premiera Simfoniei a V-a în varianta integral orchestrată a avut loc în 1996 în chiar varianta prezentă pe acest disc, cea a Orchestrei Naţionale Radio şi a Corului Academic Radio, cu Horia Andreescu la conducere şi tenorul Florin Diaconescu în ipostază solistică. "Mărturisesc, spune Pascal Bentoiu, că este destul de înspăimântător momentul în care încerci să continui - fie şi numai pe planul orchestraţiei - gestul muzical enescian. Pentru că simţi că, de fapt, nu e cu putinţă. Splendoarea celor 25 de pagini complete, scrise de autor, depăşeşte - îmi pare - aproape tot ce a pus pe hârtia cu portative Enescu însuşi. Este în acest conduct sonor o vibraţie unică, o irizare de culori cu totul inimitabilă. După ascultarea simfoniei întregi, Anatol Vieru mi-a spus: "Te-ai apucat de o treabă imposibilă care trebuia făcută. Probabil că trebuia, într-adevăr, făcută, spre a da socoteală, fie şi foarte imperfect, despre compoziţia care, dacă era terminată de autr, ar fi constituit, cred, capodopera muzicii sale simfonice." Şi tot Pascal Bentoiu, adaugă peste câteva rânduri că dincolo de completările ulterioare "mai rămâne acel ceva pe care Enescu îl adăga în ultimul moment şi care va lipsi pentru totdeauna". Simfonia a V-a în Re major are patru parţi, prima dintre ele fiind o succesiune de elanuri simfonice ce se adună treptat, pentru a se frânge însă într-o atmosferă pe care Bentoiu o numeşte de însingurare. A doua mişcare, rapsodică, se apropie de universul Suitei "Săteasca" şi de lumea copilăriei fericite şi misterioase, în timp ce cea de-a treia este un scherzo energic, cu alură fantastică şi cu nuanţe pe alocuri violente, chiar demonice. Finalul începe aproape ca un marş funebru, solemn, îndulcit apoi de reapariţia la coardele grave a temei din partea a doua. Pascal Bentoiu considera că finalul care se ditolvă treptat şi senin se apropie mai mult de ideea Nirvanei budiste decât de lumea creştină de dincolo, încheind seren şi luminos ultima sa contribuţie pe terenul simfoniei.