Un nou capitol al Integralei Simfoniilor de Ludwig van Beethoven, înregistrate în cinci compact discuri de Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Köln sub conducerea lui Jukka-Pekka Saraste, colecție ce va fi lansată sub sigla Günter Hänssler, în aprilie 2019. Dirijorul finlandez marchează prin acest album sfârșitul, sau mai bine spus încununarea perioadei în care a condus acest ansamblu german, concretizată într-o serie de apariții discografice de referință - integrala Simfoniilor de Johannes Brahms, Simfoniile a V-a și a IX-a de Gustav Mahler, Simfonia a VIII-a de Bruckner și multe altele. Astăzi ne oprim la Simfonia a III-a în Mi bemol major "Eroica", punct de cotitură în creația lui Beethoven și în istoria muzicii, considerată într-un sondaj făcut de BBC Music Magazine în rândul a 150 de dirijori din întreaga lume, cea mai impunătoare dintre simfoniile tuturor timpurilor.

Desigur impresionează deopotrivă anvergura lucrării dedicate de Beethoven dintr-un impuls revoluționar și după o mare decepție "amintirii unui mare om" (Napoleon), și numărul impresionant de înregistrări care există într-o istorie de peste 90 de ani a acestui fenomen de redare a muzicii. Și reținem în mod special două repere, două vârfuri: Wilhelm Furtwangler pentru anii '40 și Claudio Abbado pentru începutul anilor 2000. Wilhelm Furtwangle - de neegalat în ceea ce privește profunzimea concepției și maniera de a reda paleta expresivă și dinamică de o bogăție incomensurabilă, în timp ce Claudio Abbado oferă o retălmăcire a sensului muzical și o formă de rafinament fără precedent conformă calităților tehnice și concepțiilor interpretative ale epocii noastre.

Desigur paleta este cu mult mai diversă, spre exemplu, versiunea extrem de vie a dirijorului britanic Sir Simon Rattle la pupitrul Filarmonicii din Berlin, înregistrările în tempo-uri amețitoare realizate de Ricardo Chailly și Orchestra Gewandhauds din Leipzig, și câte altele. Cum se plasează Jukka-Pekka Saraste în acest diapason atât de divers și de competitiv ? El recuperează un timp istoric, pornind de la formulările consacrate ale lui Wilhelm Furtwangler. Merg până la a spune faptul că respectă tempo-rile predecesorului său, cel puțin în primele două părți, dar și maniera de a fraza, masivitatea, așezarea, cursivitatea frazelor, anvergura gestului dirijoral. Orchestra interpretează partitura beethoveniană cu un simț al stilului impecabil, copleșește în formulările de mare anvergură. Nu și-au impus, dirijor și orchestră în această înregistrare să cucerească un loc pe podium prin virtuozități gratuite, prin tempo-uri extrem de rapide. Discursul muzical se alcătuiește în firescul său, la dimensiunea spiritului beethovenian, a diversității și dramatismului acestei partituri uluitoare.

"Este nevoie de timp pentru a câștiga maturitate atunci când îl interpretezi pe Beethoven, declara într-un interviu dirijorul finlandez. Timpul pe care l-am petrecut interpretând aceste simfonii este la fel de important ca timpul lăsat să treacă până la următoarea întâlnire cu același material. Astfel orchestra începe să simtă o legătură personală cu un anumit gen de muzică. Cred că impactul muzicii lui Beethoven este maxim pentru că mesajul său poate fi perceput pretutindeni, nu doar în Europa - un mesaj de forță legat de umanitate, unul care plasează cultura umană în prima linie." Exact aceasta este și impresia lăsată după audiția Simfoniei a IV-a op.60 în Si bemol major - "un mesaj de forță". Dirijorul propune o parte întâi de o motricitate excesivă, robustă în caracter, făcându-ne să uităm faptul că această simfonie este umbrită de anvergura precedentei, spre a nu mai vorbi despre Simfonia a V-a, eliminând și filonul haydn-ian care i se atribuie. Remarcăm aceeași amprentă dramatică, estompată doar în partea a III-a - Menuetul cu alura sa dansantă și luminoasă. Impresionant este finalul, cu contraste viguroase și motive ritmice marcate puternic, interpretat ca o prefigurare a celebrului dicton beethovenian: omul și voința sa de a învinge destinul.

Dirijorul Jukka-Pekka Saraste rămâne consecvent propriei viziuni monumentale și în Simfonia a VIII-a în Fa major, oferind aceeași lectură clar conturată în cele mai mici detalii, cu accente dramatice exprimate cu intensitate în partea I, urmată de un Allegretto scherzando omogen în care admirăm compartimentul viorilor evocând cu subtilitate motive ritmice din Simfonia nr.101 "Ceasornicul" de Joseph Haydn, Menuetul cu solo-ul său la clarinet, cu totul revoluționar, dar mai ales finalul , în cazul acestei simfonii, cea mai elaborată parte, interpretată nu excesiv de rapid, fiecare frază arcuindu-se cu respirațiile proprii și totuși într-o avanlanșă de sonorități și efecte orchestrale demne de statura Titanului de la Bonn.