Un nou ciclu al Simfoniilor beethoveniene ne este oferit de prestigioasa casă de discuri Deutsche Grammophon, determinată să pună în valoare mai mult ca niciodată, statura și creația Titanului de la Bonn în acest an 2020, când lumea muzicală aniversează 250 de ani de la nașterea sa. Astfel încât cu mult înainte a semnat un contract cu dirijorul Andris Nelsons pentru a realiza o nouă integrală la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din Viena. Experiența ansamblului pe această linie este impresionantă, după cum se afirmă adesea, orchestra poate cânta Simfoniile fără dirijor, deține toate datele istorice, toate mărturiile unor nume legendare în arta dirijorală - și îi amintesc aici pe Wilhelm Furtwängler, Herbert von Karajan, Leonard Bernstein, Carlos Kleiber, Georg Solti, mai de curând, Claudio Abbado, Simon Rattle sau Christian Thielemann.

Nu este nici recentă, nici rară, întrebarea - de ce să înregistrezi un nou ciclu al acestor simfonii, atât timp când există deja atâtea versiuni legendare ? În acest caz ar fi suficientă aniversarea, care încă din toamna anului trecut a acaparat toată atenția lumii muzicale. Inclusiv această nouă apariție discografică a fost lansată oficial în 4 octombrie 2019, după ce deja în luna mai dirijorul Jukka Pekka Saraste a propus propria sa versiune împreună cu Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Köln. Dar în această lume atât de concurențială, cu atât de multe opțiuni nimeni se pare că nu poate spune - este îndeajuns. Mereu este loc de mai mult, mereu se speră că un alt mare dirijor este și mai inițiat în ceea ce pare a fi tăinuit în această artă, deține cheia către ceea ce și-a propus inițial compozitorul atunci când și-a creat opera.

Ca atare, câteva ediții la rând ne vom delecta cu această nouă versiune semnată Andris Nelsons, care se declară foarte onorat și privilegiat pentru invitația de a dirija Orchestra Filarmonicii din Viena. Începem cu Simfonia I în Do major - cu o parte I foarte energică și profund beethoveniană, eliminând orice aluzie la adresa stilului predecesorilor vienezi. Este urmată de Andante cantabile con moto, într-un tempo așezat fluid în egală măsură cu un compartiment al coardelor impecabil omogenizat, realizând fraze larg arcuite într-un legato profund. Menuetul se articulează într-un tempo foarte rapid, aproape furtunos, pentru ca finalul să cucerească întru totul prin energie și exuberanță. În câteva cuvinte, este un nou prilej de a admira sonoritatea Orchestrei Filarmonicii din Viena.

Datorăm acestei impresionante orchestre versiuni memorabile în ceea ce privește repertoriul beethovenian. Cu ce intenții se prezintă Andris Nelsons, dirijorul principal al Orchestrei Gewandhaus din Leipzig și al Orchestrei Simfonice din Boston, în fața ansamblului vienez ? "A interpreta Simfoniile lui Beethoven reprezintă o mare oportunitate, responsabilitate și provocare, dar în final, nu este vorba despre mine, ca persoană, este vorba despre geniul și calitatea universală a muzicii lui Beethoven care vorbește fiecărei individualități în parte. Desigur, trebuie să am o viziune și sarcina noastră ca muzicieni este de a găsi o cale împlinită în prezentarea ideilor lui Beethoven ascultătorilor, dar aceasta va fi mereu foarte subiectivă și profund personală".

Simfonia a III-a "Eroica" - una dintre cele mai impresionante partituri semnate de Beethoven în amintirea unui erou. Andris Nelsons pare a alege aici o cale de mijloc. Nu avem tempo-urile excesiv de rapide propuse nu cu foarte mulți ani în urmă de Sir Simon Rattle la pupitrul aceleiași orchestre în demersul său poate cu mai multă grație și mai unduitor exprimat, nici cantabilitatea frumos și adânc șlefuită a lui Claudio Abbado. Andris Nelsons, echilibrat și proporționat spune povestea acestei simfonii aidoma unui narator cu experință, fascinat de textul pe care îl interpretează, fără a resimți încărcătura versiunilor precedente. Sunt deja recunoscute cele care țin de stilul interpretărilor istorice (Nikolaus Harnoncourt) sau cele consecrate pe care deja le-am menționat. Un cronicar de la revista Grammophone, exclamă chiar: "cât de revigorant este faptul că Andris Nelsons nu vine către Simfoniile lui Beethoven cu nici o linie vizibilă, perceptibilă de interpretare pentru a fi disecată !"

După o primă parte masivă și impunător expusă, el propune o interpretare a Marșului funebru cu o culoare evident romantică, traversată de o axă dramatică având accentele și momentele culminante impresionant redate. Mă refer în acest context la susținerea interioară, pentru ca explozia de energie, intuită chiar și în pasajele în piano să cucerească instantaneu câmpul auditiv în Scherzo - partea a III-a, redată cu o claritate și o virtuozitate strălucite, și cu diferențe de tempo în Trio, explicabile având în vedere dificultatea pasajelor destinate cornilor. Finalul se distinge prin luminozitatea specifică și prin caracterul monumental.

Reactualizată și apreciată de critica de specialitate (destul de exigentă cu această nouă integrală), este și Simfonia a VIII-a op.93 în Fa major, care primește o anvergură strălucitoare, spirit și prezență. Dirijorul ne face să uităm faptul că nu este una dintre cele mai des interpretate simfonii beethoveniene. Încă o dată vă supun atenției sonoritatea cu totul excepțională a acestei orchestre vieneze, dincolo de uriașul prestigiu care se păstrează nealterat, odată cu această nouă apariție discografică.