"Nu este viziunea mea, este viziunea lui Beethoven despre lume" - o declarație pe care dirijorul Andris Nelsons o face în fața camerelor de luat vederi în ceea ce privește noua integrală a Simfoniilor "Titanului de la Bonn" pe care a înregistrat-o la conducerea Orchestrei Filarmonicii din Viena - o apariție discografică sub sigla Deutsche Grammophon, lansată în 4 octombrie 2019. Încep prin a vă prezenta Simfonia a II-a op.36 în Re major, prima care aduce în locul Menuetului un Scherzo. Strălucit interpretată de dirijorul leton și de Orchestra Filarmonicii din Viena, ca dintr-o suflare. Senzația oferită este cea a unui demers concentrat, esențializat - nici nu simți cum trec cele 34 de minute rezervate în această versiune, acestui opus care pare a reactualiza mai mult ca oricând preceptele curentului "Sturm und drang" (Furtună și avânt). Sunt formulări avântate, revoluționare ce captează instantaneu atenția, senzația de măreție, de implicare energetică primează, discursul este articulat cu claritate, cu vigoare, răspicat, fără umbre întunecate. Iar atenția va fi captată cu siguranță și de compartimentul suflătorilor în Scherzo - partea a treia, absolut strălucit. Este una dintre cele mai reușite Simfonii beethoveniene din cuprinsul acestei integrale.

Urmează în sumarul nostru, Simfonia a IV-a op.60 în Si bemol major. Interesant este faptul că dirijorul leton se declară într-un interviu mai vechi, un personaj timid, care preferă să stea într-un colț, nu corespunde structural tipologiei de dirijor ca cel care dictează, conduce sau dorește să fie în fața unei orchestre. În schimb el percepe actul dirijoral ca și când ar fi în fața unei pânze și ar picta - dar pictura este deja pictată, ca atare ai oportunitatea de a încuraja și de a re-crea ceea ce deja a fost pus în pagină de către compozitor. Dintr-o dată ascultăm altfel muzica. O re-creare a Simfoniei a IV-a - la fel de furtunoasă în prima parte, care debutează cu un Adagio în care nu este nimic prefigurat din ceea ce va urma. Caracterul jucăuș, sau imaginea pe care ne-a lăsat-o Schumann - "o zveltă fecioară grecoaică între doi giganți nordici" se prefigurează mai greu. În schimb apare tendința de a situa și această simfonie printre giganții deja amintiți - Simfoniile a III-a și a V-a. Partea a doua se profilează prin frazele largi, intens legato, de un lirism implicit dar și monumental în egală măsură. Explozivă este și partea a III-a, un Menuet în unele ediții, doar Allegro vivace în accepțiunea lui Beethoven, care din nou transformă vechiul dans într-un alert și contrastant Scherzo, interpretat dezinvolt și energic de Filarmonica vieneză, a cărui sonoritate este impecabilă, urmărind fiecare compartiment în parte, dar și întregul. Finalul, considerat de critici, un perpetuum mobile se desfășoară plenar, în toată splendoarea pe care o așteptăm din partea unui asemenea ansamblu și a unei asemenea partituri. După cum declară dirijorul Andris Nelsons, ei se consideră norocoși pentru șansa pe care au avut-o de a comunica cu publicul prin intermediul muzicii lui Beethoven.

Desigur toate așteptările sunt îndreptate în direcția Simfoniilor a V-a și a IX-a, cele mai des interpretate pe disc sau în sălile de concerte. Așteptări uriașe, de aceea sarcina dirijorului este poate cea mai grea în aceste două cazuri - a păși în urma unor titani ai baghetei dirijorale și a unor versiuni spectaculoase. Ce propune Andris Nelsons ? O încleștare înverșunată cu capriciile destinului - mă refer desigur la Simfonia a V-a op.67 în do minor masivă, aproape destructivă, lucrată în cele mai mici detalii, dar așezată în coordonatele date. Și propunându-și să demonstreze fără nici o urmă de îndoială, și să ne reamintească faptul că această Filarmonică din Viena este orchestra înființată tocmai pentru a interpreta muzica lui Beethoven.