Ne apropiem de finalul acestei extraordinare aventuri - doar așa poate fi numită parcurgerea celor nouă Simfonii de Ludwig van Beethoven, o integrală propusă de Casa de discuri Deutsche Grammophon, în pragul aniversării a 250 de ani de la nașterea compozitorului german. Au fost aleși ca protagoniști, Orchestra Filarmonicii din Viena și dirijorul leton Andris Nelsons, orchestra însumând în ADN-ul său o tradiție impresionantă pe linia interpretării repertoriului beethovenian, dirijorul invitat să împărtășească propria sa experiență, declarându-se onorat și privilegiat pentru această oportunitate.

Este a patra ediție pe care o dedic acestui subiect și ultima. Implică audiția Simfoniei a IX-a op.125 în re minor cu cor - încununare a geniului beethovenian, ultimă formulare într-un gen pe care l-a stăpânit ca nimeni altul, oferind viziuni și afirmații muzicale ce preschimbă din temelii limbajul sonor clasic. Din nou spun că așteptările au fost uriașe. Și prima impresie se conturează pe o linie monumentală, angajată, demonstrativă, chiar agresivă. Evoc senzația pe care o ai atunci când intri într-o catedrală medievală, care copleșește prin verticalitatea ce tinde către infinit, observi materia de o masivitate strivitoare, în timp ce în interior te urmărește o imagine a Judecății finale. Nu doar destinul implacabil apare vindicativ, întregul univers își asumă din temelii un comandament apocaliptic.

Aceeași imagine se perpetuează și în partea a II-a, un Scherzo interpretat (tema principală) aidoma unui marș incoruptibil în ritmul său cadențat, implacabil și definitiv, cu planuri foarte clar puse în lumină, dar aspru în caracter - doar Trio-ul mai estompează din aceste asprimi. În partea a III-a - Adagio molto e cantabile ne este redată armonia interioară, într-un demers ce pune în valoare fluiditatea melodică prin frazele larg arcuite, într-un legato de o mare amplitudine. Andris Nelsons o interpretează aidoma unui coral care își reunește treptat vocile interioare către un punct culminant în concordanță cu profilul simfoniei.

Dar după cum este de așteptat, toate privirile sunt îndreptate către partea a IV-a - "Oda bucuriei" cu variațiunile sale, "simfonie în simfonie" după cum a fost descrisă de critici, aducând pe scenă, în acest caz, Corul "Wiener Singverein" și ca soliști pe soprana Camilla Nylund, mezzo-soprana Gerhild Romberger, tenorul Klaus Florian Vogt și basul Georg Zeppenfeld. Tema, pentru prima dată expusă cu un sentiment subversiv de contrabași în surdină, este preluată de violoncele, viori și treptat de întreaga orchestră. Totul se desfășoară potrivit aceleași linii intens legato asumată interior, care este o trăsătură de ansamblu a acestei integrale. Discursul crește treptat, amenințător, până în momentul în care intră vocea basului Georg Zeppenfeld în scenariu, urmată de intervenția corului. Căutăm în această versiune semnificația inițială a versurilor "Odei bucuriei" de Friedrich Schiller - "Fiți îmbrățișate, milioane!/Acest sărut este pentru întreaga lume!" și mai ales "Bucuria, frumoasa scânteie de divinitate". Le căutăm pe fondul unui tempo foarte alert, ale unei sonorități fortissimo și unei atitudini care, angajat ne ține în tensiune. Corul declamă versurile intensive/incisiv, soliștii își îmbină glasurile răspicat. Cred că este o versiune care exprimă clar, timpurile agitate și mai ales epoca agresivă pe care o trăim.

Vom reține fără îndoială momentele de vârf ale acestei noi integrale beethoveniene, primele două Simfonii, a IV-a, a VI-a "Pastorala", a VII-a, sonoritatea de o mare frumusețe a uneia dintre cele mai valoroase orchestre europene, și faptul că această muzică este a timpului nostru, după cum susține dirijorul Andris Nelsons.