Dincolo de talent și muncă, devenirea artistului depinde de oportunitate și de modul în care adapteaza acest cumul favorabil la metodele de promovare ale momentului. Artistul evoluează, se transformă, își urmează inspirația și tensiunea și în același timp se adaptează încă de la început. Spun asta gândindu-mă la Connie Han, pianista americană care la 23 de ani a depășit stadiul de aspirant timid care-și caută locul într-un peisaj aglomerat, fiind luată în serios de întreaga lume muzicală. Chiar dacă se află la începutul activității muzicale, ascensiunea e evidentă iar calitățile-i sunt inteligent îmbinate cu o promovare pe măsură. Toți putem ajunge la această concluzie urmărind albumul "Iron Starlet" atât în plan muzical cât și ca prezență în peisaj. Connie Han are o viziune care continuă evolutiv stilul celor care au influențat-o, de la inovatori precum Hank Jones sau McCoy Tyner până la generații mai noi reprezentate de frații Marsalis sau de Kenny Kirkland. Introducerea sonoră e abruptă, spectaculoasă, organică și suficient de solicitantă intelectual prin tehnică și sofisticare. Jazz-ul ramâne în esență, definit de ritm, într-o formulă de grup consolidată, cu baza în trio, la care se adaugă două timbre puternice, de saxofon și trompetă, ideale pentru complexitatea și dinamica din fiecare piesă, din intenția pe care Han o exprimă cât se poate de energic. "Iron Starlet" e doar al doilea album care confirmă o apariție cât se poate de articulată și de serioasă pe o scenă uneori prea densă în gesturi ferme dar neconvingătoare.