Vă propun un disc lansat pe 11 decembrie 2020 de casa belgiană Passacaille, pe coperta căruia regăsim numele unei pianiste din România: Aurelia Vișovan. Pe acest album, intitulat Sonata lunatica – două sonate pentru vioară și pian de Ludwig van Beethoven, a noua și a zecea, interpretate pe instrumente istorice – o vioară din 1724, cu un arcuș din 1780 și un fortepiano, copie a unui instrument din 1815.

Alături de Aurelia Vișovan, violonista Lina Tur Bonet.

Cu siguranță, o provocare propusă de cele două interprete care ne propun o viziune altfel asupra lui Beethoven – odată, datorită sonorității instrumentelor, care datează care din vremea lui Beethoven, dar și unei perspective muzicale fruste, apropiată de revoluționarul și furtunosul Beethoven, așa cum a fost, de altfel, celebrul compozitor, ca om și muzician. Odată ce te obișnuiești să asculți un fortepiano în loc de un pian, sesizezi și rafinamentul și bogăția de detalii din interpretarea celor două muziciene – apreciind încă o dată curajul muzicienelor de a fi altfel într-o lume în care sonatele nr. 9 și 10 de Beethoven s-au înregistrat de atâtea alte ori. 

Aurelia Vișovan, născută în 1990, a început studiul pianului în orașul ei natal, Sighetu Marmației și a continuat la Cluj și la Viena, Academia de Arte, acolo unde și predă în prezent. Din 2013, a abordat și studiul clavecinului și al fortepianoului, fiind unul dintre foarte puținii muzicieni români care s-au afirmat la nivel internațional interpretând pe asemenea instrumente istorice. Traseul ei profesional este jalonat de numeroase și importante premii; discul pe care-l ascultați este al treilea pe care și-a pus semnătura.

Sigur, a asculta sonate de Beethoven interpretate pe instrumente istorice este o experiență ieșită din comun, mai ales aceste două ultime sonate pentru vioară și pian, înregistrate de atâtea ori înainte de muzicieni prestigioși.

Așa că însoțesc audiția celor două lucrări cu un interviu acordat de Aurelia Vișovan.

De ce te-ai orientat de la pian către fortepiano, care pare a fi un instrument mai puțin ofertant, ceea ce trebuie să recunoaștem e adevărat, însă care are un anumit specific despre care te las pe tine să vorbești?

Eu am început prin studii de clavecin la Viena, deci am trecut în cealaltă extremă, ca să spun așa, fortepiano-ul este ceva între, din punct de vedere istoric și din punct de vedere al tehnicii. Tehnica de clavecin și tehnica de pian se combină la fortepiano. Pentru mine nu este un instrument mai puțin ofertant. Este un instrument, într-adevăr, mai puțin versatil, în sensul că nu se pretează la orice tip de muzică, ci este conceput exact pentru o anumită epocă. Și invers, muzica este scrisă pentru instrumentele vremii. Deci, pentru mine este foarte, foarte interesant să ascult ceea ce au auzit și compozitorii în acel moment. Este și o muncă de cercetare, dar este și o plăcere. Este un fel de a se transpune a călători în timp. Pentru mine este foarte fascinant.

Eu consider că a fost un adevărat curaj din partea voastră să abordați două sonate de Beethoven. În primul rând te întreb, de ce ați ales tocmai Beethoven pentru acest proiect?

Ne apropiam de anul Beethoven. Din păcate, anul Beethoven după cum știm, s-a cam dispersat și continuă și acum. Am reușit totuși să publicăm întregistrarea încă în 2020. Ne gândeam la Beethoven, dar era și vorba de instrument. Chiar doream să înregistrăm pe astfel de instrumente și este exact un instrument care se pretează muzicii lui Beethoven. Sonatele lui Beethoven sunt, într-adevăr, foarte dificile, Sonata Kreutzer este foarte cunoscută, deci este întotdeauna dificil să mai aduci ceva nou cu asta, însă am descoperit o nouă ediție a sonatelor editate de un mare muzicolog și specialist în muzica veche, Clive Brown, și am descoperit o grămadă de semne, o grămadă de articulații, o grămadă de lucruri despre care nu se știa încă. Ediția urma să fie publicată, nici măcar nu era încă scoasă, nu era încă tipărită în momentul în care am făcut noi înregistrarea am avut acces exclusiv la ea și prin asta am văzut o nouă fațetă a muzicii pe care nu o cunoșteam și am spus, chiar ar merita să încercăm.

Hai să vorbim mai mult despre asta și despre ceea ce de altfel se aude pe acest disc și cred că este o marcă pentru discul acesta, un Beethoven altfel, în mod evident altfel și nu numai datorită instrumentelor și sonorității instrumentelor, ci și datorită concepției muzicale. Aș vrea să ne spui care este Beethoven pe care îl vedeți voi pe acest disc?

Beethoven ține ca personalitate, mi se pare ca devine ceva mai extrem în tot ceea ce considerasem a fi tipic lui, devine mai extrem. În secolul XX a existat o tendință de a-l vedea pe Beethoven foarte structural, foarte formal. El este, nu trebuie să uităm, o personalitate extremă. De altfel și culorile instrumentelor ne-au inspirat foarte tare, după cum se observă și pe fortepiano, registrele au fiecare altă culoare, sunetul deodată ce depășește pragul de forte devine dur, lucru cu care nu suntem obișnuiți la pianul modern, totul este rotunjit, totul este frumos, rămâne undeva în sfera frumosului și aici estetica este mult mai diversă pe aceste instrumente, înțelegem într-un fel nebunia lui pe aceste instrumente. Iar din punct de vedere al ediției pe care am folosit-o, schimbările sunt mult mai mult la vioară decât la pian sunt legate de arcușe, de portamento, care este un fel de glissando între note, toate lucrurile acestea care se foloseau mult mai mult în perioada respectivă, accente foarte scurte ș.a.m.d.

Povestește-ne chiar despre aceste instrumente, pe care unii dintre noi, de fapt, le putem vedea doar într-un muzeu.

Din păcate, într-adevăr, în România aceste instrumente nu se pot asculta decât cu excepția celui de la Cluj, care a fost achiziționat acum patru-cinci ani. Tradiția de a le restaura și de a le copia, datează deja de prin anii '70-'80, însă nu s-a răspândit atât de mult și mai ales încă nu la noi. Clavecinele deja au o istorie mai îndelungată, dar bineînțeles că fiecare fortepiano este foarte diferit de celelalte, deci sunt tot timpul instrumente experimentale. Fiecare constructor a încercat să aducă un plus de noutate, o inovație, încă o pedală. Eu am acasă acum unul cu șase pedale. Deci este foarte greu să găsești un prototip și să-l copiezi. S-au copiat anumite instrumente dar, în general este și costisitor, evident, dar eu am încredere că lucrul acesta va veni în viitor. Durează însă un pic mai mult, dar am impresia că se vor răspândi și la noi.

Instrumentul pe care ai făcut tu această înregistrare, de fapt, de când este? Care este anul construcției?

El este o copie, de fapt. Nu este un original, dar a fost copiat după un original de la aproximativ 1815, deci originalul era un fortepiano un pic vienez, făcut de Jacob Bertsche, un sculptor foarte cunoscut al vremii, iar copia este contemporană. Are 10 sau 15 ani, însă a fost copiat întocmai de către unul dintre cei mai buni constructori.

Spune-ne acum puțin despre relația ta cu violonista alături de care apari pe acest disc. Cum a debutat relația cu ea și cum s-a dezvoltat? Care este istoria relației voastre artistice?

Lina m-a găsit printr-o cunoștință comună, o organistă, de a căuta exact o fortepianistă sau un fortepianist pentru un proiect Beethoven. Deci ea avea deja această idee de a înregistra. De fapt, ea dorea să studieze cât mai în amănunt și cât mai intensiv, sonatele de Beethoven, urmând ca, eventual, să se facă o înregistrare și ne-am întâlnit cu totul întâmplător la Viena, într-o zi prin această cunoștință comună și am zis, hai să încercăm să cântăm. Ne-am întâlnit a doua zi și am cântat două-trei sonate de Beethoven, deși nu le cântasem de ceva vreme, însă a fost ca un fel de dragoste la prima vedere. Ne-am înțeles extrem de bine la început. Ea deja a propus un concert în Spania, pe care l-am dat înainte de începutul pandemiei și mai existau și alte proiecte, bineînțeles, multe dintre ele anulate, însă am reușit din fericire să facem înregistrarea, ceea ce a fost cel mai important pentru acest an și sperăm să continuăm să colaborăm. Deja avem niște idei împreună cu un violoncelist, să înregistrăm un CD de trio-uri, tot așa, pe instrumente istorice. Deci, să sperăm că după ce se liniștesc apele putem să continuăm cu ideile noastre.

În momentul când cânți muzică pe aceste instrumente care sunt cu totul diferit de instrumentele obișnuite,  interpreții își propun mai curând să recreeze un muzeu sau să ofere un alt tip de experiență? Adică este o întoarcere în trecut sau este o privire altfel asupra prezentului și către viitor?

Eu cred că este o privire altfel asupra prezentului, pentru că o reîntoarcere în trecut nu are atât de multă relevanță pentru publicul modern. Mie mi se pare că, în momentul în care interpretăm pe aceste instrumente oferim pur și simplu o altă perspectivă. Nu avem de unde să știm exact cum s-a interpretat muzica. Oamenii erau altfel, oamenii auzeau altfel, deci oricum percepeau muzica altfel. Instrumentele, putem să știm oarecum cum sunau, dar, din nou, sălile erau altfel, totul era altfel. Până la urmă, chiar nu putem să recreăm ca într-un muzeu unde vezi o pictură, dar mie mi se pare că după mai bine de un secol în care interpretăm aceleași lucrări pe aceleași instrumente, este o gură de aer proaspăt, să spun așa, este o nouă fațetă a acelorași lucrări, care totuși se sprijină pe ceva palpabil, ceva ce știm că face parte din adevăr.