Dintre toate solistele de jazz pe care le-am ascultat în ultma vreme, cel mai mult m-a surprins Veronica Swift, prin timbru și tehnică, dar mai ales prin sensul, consistența și melodicitatea improvizației vocale. Instinctul alimentat de cultură muzicală, expresia rafinată și dezinvoltura, plăcerea reală de a comenta, de a parafraza temele, swingul reconfortant atât de bine trasat ne definesc un artist modern care continuă cu stil și clasă linia bine conturată de Ella Fitzgerald, apoi de Dianne Reeves. Primul album, "Confessions", ne dă primele semnalmente, iar "The Bitter Earth", al doilea material, apărut în 2021, ne trece la alt nivel, la care vocea și măiestria interpretării sunt completate de o atmosferă unitară, de concept și mesaj. Solista de 27 de ani cântă cu plăcere și mult talent și în același timp expune câteva din problemele pe care o femeie de vârsta ei le percepe în lumea pe care o vrea mai bună. În maniera unor albume clasice cum ar fi "What's going on" al lui Marvin Gaye sau "Hounds of love" al lui Kate Bush, ciclul de piese de pe "The Bitter Earth" atinge subiecte precum discriminarea, abuzul, xenofobia sau știrile false, dar nu ca un activist ci ca un observator. Și chiar dacă ne concentrăm doar pe muzică, ceea ce întotdeuna recmand, ascultăm un album excepțional, divers și bine definit stilistic. Acompaniată de un super-grup format din pianistul Emmet Cohen, chitaristul Armand Hirsch, flautistul Aaron Johnson, basistul Yasushi Nakamura și bateristul Bryan Carter, Veronica Swift selectează un material care acoperă mai multe genuri, cum ar fi jazz, musical, r'n'b sau rock, unite prin orchestrație și improvizație, printr-o minunată relație de grup. Se simte pregătirea, albumul sedimentat în timp, cu o narațiune coezivă și piese care au legătură cu viața artistului. Cu "The Bitter Earth", Veronica Swift își continuă drumul de purtător de torță în secolul XXI.