Robert Schumann - Simfonia a IV-a, versiunea revizuită în 1851

În 22 septembrie a fost lansat, la casa de discuri Orchid Classics, albumul Schumann 41/51. Florestan & Eusebius, în cadrul unui proiect dedicat de Orchestra Simfonică Bucureşti şi de dirijorul său principal, John Axelrod, Simfoniei a IV-a de Schumann. Creaţia compozitorului german a fost influențată de afecţiunea sa bipolară, iar Simfonia op. 120 în re minor este un exemplu în acest sens. Sunt incluse, pe albumul înregistrat în martie 2023 la Sala Gloria din Bucureşti, ambele versiuni ale Simfoniei: cea originală, compusă și interpretată pentru prima dată în 1841, și varianta revizuită în 1851.

Despre contextul în care au fost create cele două versiuni ale acestei partituri, ne vorbeşte dirijorul american John Axelrod:

"Aş dori să vă spun câteva lucruri despre psihologia din spatele celor două versiuni ale Simfoniei nr. 4 de Robert Schumann. Mulţi artişti, poeţi şi compozitori ating limita dintre genialitate şi nebunie, dar puţini dintre ei sunt internaţi într-un sanatoriu. Printre aceşti compozitori s-a numărat şi Robert Schumann. După o încercare de sinucidere în 1854, a fost internat la cererea sa, diagnosticat fiind cu melancolie psihotică, termen folosit atunci pentru afecţiunea bipolară. Schumann nu şi-a revenit niciodată şi a murit în cele din urmă, în anul 1856. Trebuie spus că şi alţi membri ai familiei sale au suferit de boli mintale: sora lui de exemplu s-a sinucis. Deci au fost cel mai probabil afecţiuni ereditare. Dar poate muzica lui Schumann să ne spună ceva despre boala sa psihică? Compozitorul ne transmite indicii. Îşi numeşte faza extrovertită Florestan cel nebun, iar personalitatea sa depresivă şi introvertită a fost numită Eusebius cel blând. Când a compus Simfonia a IV-a era într-un an foarte productiv, 1841. Cu un an înainte se căsătorise cu Clara Schumann. Până când a revizuit partitura în 1851, se confrunta deja cu episoade prelungite de depresie. Şi perspectiva lui era sumbră. Dr. Richard Kogan crede că muzica lui Schumann a fost influenţată de condiţia sa bipolară. Pentru mine a fost o descoperire muzicologică fascinantă să interpretez şi să înregistrez împreună cu Orchestra Simfonică Bucureşti cele două versiuni ale Simfoniei op. 120 în re minor de Robert Schumann şi să realizez că schimbările structurale, armonice şi componistice dintre cele două au fost influenţate nu doar de romantismul german, cu orchestraţii şi sonorităţi timbrale întunecate, ci au fost afectate şi de fazele psihologice ale compozitorului. Versiunea originală este plină de lumină şi imaginaţie, o expresie a clasicismului târziu şi romantismului timpuriu, în stilul lui Felix Mendelssohn. Atunci când Johannes Brahms a primit de la Clara Schumann această versiune iniţială din 1841, a preferat-o în locul celei revizuite şi a insistat să o publice, la 50 de ani după ce a fost finalizată, în ciuda împotrivirii Clarei Schumann. Ea spunea că simfonia revizuită are o muzică diferită, mai profundă, tempo-uri mai lente cu indicaţii germane şi este versiunea definitivă a compozitorului, în timp ce prima cu indicaţii de tempo italiene era neterminată. Odată cu înregistrările noastre, este pentru prima dată în istoria discografiei când pot fi ascultate ambele versiuni ale aceleiaşi simfonii pe un singur album. De ce? Pentru că sub microscopul psihologic, este în sfârşit posibil să descoperim ambele faţete ale compozitorului care a reuşit să creeze ceea ce poate fi considerată o compoziţie inspirată, divină, care ne aminteşte de toate vulnerabilităţile umane."