Ştefan Costache a stat de vorbă cu arhitectul Radu Tudor Popa despre două dintre casele în care Dinu Lipatti şi-a petrecut primii ani - Grigore Alexandrescu nr. 17 şi Povernei 23 – din dorinţa de a schiţa o descriere a celor două construcţii, din punctul de vedere al unui ochi avizat.

Radu Tudor Popa: Aş începe cu o situare a acestor două case, mai ales dacă stau să mă gândesc la cea din strada Grigore Alexandrescu, care acum nu mai există şi despre care avem foarte puţine documente. Eu aş situa-o, dacă mă gândesc în urmă cu 100 de ani, în zona unei case de mahala puţin mai dezvoltată din punct de vedere spaţial. Deci trebuie să ne gândim că actualul bulevard Iancu de Hunedoara era situat la periferia Bucureştiului, iar această casă nu putea să dispună de elemente arhitecturale deosebite şi era probabil o casă executată fără un concept pus la punct. Pe vremea aceea cel care comanda o casă obişnuia să se adreseze unui constructor care îi oferea, să spunem, un partiu arhitectural şi pe care el adăuga: “Mai fă-mi o cameră aici, una acolo”: era vorba des un fel de negociere mai puţin spirituală şi mai mult materială. Decoraţia acestei case, greu de descifrat, ne duce cu gândul la o simplitate cubistă, “de mahala”; singurele elemente arhitecturale care se pot defini din această construcţie sunt nişte încadramente realizate extrem de simplu – probabil la vremea respectivă casa era doar tencuită cu var – şi cu ferestre, a cărei funcţiune principală nu era o una spirituală, artistică, ci mai degrabă aceea de a adăposti o familie cu doi, trei copii.

Se poate intui mărimea spaţiului camerelor?
Da, camerele sunt spaţioase şi se poate vedea că erau în primul rând înalte; eu consider că aveau cam 2,80 – 3 metri la interior, ferestrele erau generoase, dar strict funcţionale. Ca de obicei, ca în cazul oricărei locuinţe de pe vremea aceea, casa beneficia de un hol de intrare închis cu o uşă metalică, realizată cu feronerie şi sticlă evident de nişte meşteşugari locali.

Trecând mai departe, probabil că aveţi mai multe de comentat despre cealaltă casă, Povernei 23, o casă vândută de familia Lipatti actualilor proprietari. Ce se poate spune despre aceasta?
În primul rând nu ştim când s-a întâmplat această mutare, cert este că dacă Dinu Lipatti şi-a petrecut acolo copilăria, această mutare corespunde de fapt unei translaţii către centru, către o zonă de mai mare interes social. Strada Povernei se afla într-o zonă dinamică, mai agitată; deci, ca sit, nu mai putem să vorbim de mahalaua Bucureştiului, ci de o clădire aflată în apropierea centrului oraşului. Nu trebuie să ne imaginăm că acum 100 de ani centrul Bucureştiului avea bulevarde şi clădiri înalte! Era un amplasament cu cel mult două, trei niveluri de locuinţe, având în vedere că arhitectura respectivă se făcea cu planşee de lemn şi zidărie de cărămidă, cu unele pretenţii de arhitectură – probabil că a fost un plan realizat de un arhitect al vremii respective care nu era de sorginte străină, pentru că majoritatea arhitecţilor care au realizat Bucureştiul şi-au făcut studiile străinătate. Deci cred că era ceea ce am putea să denumim astăzi un tehnician foarte bun, care se pricepea să realizeze o partiţie funcţională a spaţiului. Casa în sine se înscrie în genul numit probabil pe vremea respectivă „vilă orăşenească”, care beneficia de un spaţiu strâns faţă de casele vecine, având în schimb în faţă posibilitatea unei expuneri avantajoase. Este clar casa unor oameni mai înstăriţi; din ce reiese din documentaţia pe care o avem la dispoziţie se poate vedea un hol central care ar putea fi mai înalt decât camerele laterale şi care are probabil două camere în stânga, două camere pe dreapta, baia pe o parte şi bucătăria pe cealaltă parte. Înălţimea este una generoasă, eu consider camerele ca având între 20-25 metri şi cred că dacă Dinu Lipatti şi-a petrecut copilăria în această casă, probabil că a avut la dispoziţie un spaţiu generos, în care a putut să să se joace, să alerge, să cânte la pian, să exerseze şi probabil să beneficieze de pe urma vizitelor pe care le primeau părinţii săi – contacte sociale care cred că i-au format un caracter artistic generos.

Aţi anticipat cumva întrebarea mea vizând un domeniu desigur speculativ – acesta al posibilei influenţe pe care o puteau avea cele două case, ambientul lor, locul în care erau amplasate acum 100 de ani, pentru că în mod cert atmosfera nu mai este deloc aceeaşi: credeţi că se poate face o corelaţie între ceea ce reprezintă astăzi Lipatti şi acest mediu?
Să ne gândim: era o casă care probabil că la vremea respectivă nu avea gardul pe care îl vedem astăzi – probabil că era un gard ceva mai bine realizat, un gard transparent – şi probabil că întreaga curte era plină de iarbă şi flori; îmi imaginez o casă deschisă la culoare, foarte posibil albă, cu eventuale încadramente colorate şi înconjurată poate de diverşi meşteşugari care cu probabil 50 de ani înainte dăduseră şi numele unor străzi din zona respectivă – strada Negustori, strada Tunari, strada Pietrari sau altor străzi care ne duc cu gândul la tipul de meşteşugari ai vremurilor respective. Din descrierile ale lui Dinu Lipatti însuşi reiese că existau lustragii care îşi chemau clienţii, că exista un depozit de vinuri, că zona era, în orice caz, un vad comercial. Îl văd pe Dinu Lipatti ca pe un copil care, plin de curiozitate, se duce şi se uită la gard, iese pe stradă, vorbeşte cu oamenii, iar când se întoarce acasă găseşte un mediu liniştit, generos, care îi permite să se interiorizeze şi să se concentreze asupra personalităţii sale creatoare.