În ziua botezului: nasul George Enescu si finul Dinu Lipatti

Radacini muzicale.
Legaturile familiei Lipatti cu muzica erau constante si profunde. Constantin Lipatti, bunicul lui Dinu Lipatti, meloman înfocat, fusese un virtuoz al chitarei si flautului. Fiica sa, Sofia era de asemenea absolventa la clasa de pian a Conservatorului de Muzica din Viena. Desi a studiat vioara cu Karl Flesch si Pablo de Sarasate si ar fi putut desfasura o activitate muzicala de succes, Theodor Lipatti, fiul lui Constantin si tatal lui Dinu, a preferat totusi cariera diplomatica. Sotia sa Anna, nascuta Racoviceanu, o pianista talentata îl acompania deseori în cadru familial. Într-o astfel de atmosfera s-a nascut în data de 19 martie 1917 la Bucuresti Dinu Lipatti, al carui nas de botez a fost nimeni altul decât George Enescu.

Elevul si solistul pianist
Desi tatal sau ar fi preferat ca Dinu sa-i urmeze pasiunea studiind vioara, a fost nevoit sa capituleze în fata legaturii absolut speciale pe care fiul sau o avea cu pianul. Dinu Lipatti a studiat pe rând cu Mihail Jora, fermecat de talentul sau nativ, apoi cu exigenta Florica Musicescu la Conservatorul de Muzica din Bucuresti. Dupa absolvirea institutiei bucurestene, la vârsta de 15 ani concerteaza alaturi de Orchestra Filarmonicii condusa de Alfred Alessandrescu, o prima aparitie soldata cu un succes care i-a adus imediat si un al doilea concert în compania aceleiasi orchestre, condusa de aceasta data de apreciatul George Georgescu. Cu acesta din urma Dinu Lipatti va colabora o buna bucata de vreme, atât în tara, cât si în strainatate.
La vârsta de 16 ani s-a prezentat la Concursul International pentru Pian de la Viena, cucerind premiul al II-lea, spre indignarea lui Alfred Cortot, care a si parasit juriul, convins fiind ca tânarul muzician merita marele trofeu.

Alfred Cortot, Clara Haskil si lansarea în cariera
Dinu Lipatti si-a continuat studiile la Paris cu Alfred Cortot, pentru care a fost întotdeauna studentul sau preferat, Nadia Boulanger, Paul Dukas si Charles Munch. Ajunsese deja la o maturitate artistica recunoscuta în unanimitate de celebrii sai profesori. "Exceptional dotat, el nu mai are nevoie decât sa lucreze, pentru a-si realiza, printr-o experienta personala stapânirea completa a talentului sau." (Paul Dukas). La Paris o va cunoaste si pe Clara Haskil, cu care va lega o prietenie solida si un parteneriat artistic de durata. Odata cu primul recital de la Paris, în data de 20 mai 1935 cariera lui Lipatti a luat avânt, însotita permanent de recenzii elogioase. La începutul celui de-al doilea Razboi mondial revine în România, unde va sustine multe recitaluri, atât singur, cât si în compania lui George Enescu. Se va împarti o perioada între concertele din tara si turneele în Cehia, Austria, Germania sau Italia.

În curtea casei construite de Dinu Lipatti la Fundateanca (sat Ciolcesti, comuna Leordeni), actualmente Casa Memoriala Dinu Lipatti

Boala
În 1943 va pleca în Elvetia, unde va fi solicitat sa sustina cursuri de pian la Conservatorul din Geneva. În acest timp Dinu Lipatti îsi continua cariera concertistica în recitaluri de pian sau ca solist împreuna cu ansambluri orchestrale prestigioase. Colaboreaza cu sefi de orchestra ca Herbert von Karajan, Ernest Ansermet sau Alceo Galliera si realizeaza o serie importanta de înregistrari în studio. Starea sanatatii sale se înrautateste însa brusc si va fi nevoit sa-si contramandeze o serie de proiecte artistice. Curând vine si diagnosticul oficial: leucemie.

Recitalul de la Besancon
Pentru scurt timp, boala parea ca a intrat în remisie, datorita tratamentului cu cortizon, de curând descoperit si pentru plata caruia prietenii sai, Yehudi Menuhin, Igor Stravinski si Charles Munch au contribuit cu sume substantiale. În aceasta aparenta stare de remisie îsi va onora în data de 16 septembrie 1950 un angajament la Festivalul de la Besançon, spre dezaprobarea medicilor. Acel recital va fi considerat de foarte multa lume, public, biografi si critici cântecul sau de lebada. Programul din acea zi cuprindea lucrari de Robert Schumann si integrala valsurilor de Frédéric Chopin. În partea a doua a recitalului însa, în timp ce interpreta Chopin îl parasesc puterile si se retrage de pe scena. Dupa o lunga pauza, timp în care publicul nu s-a clintit din sala, Dinu Lipatti reapare si în locul ultimului vals de Frédéric Chopin va interpreta, într-un simbolic gest de ramas bun coralul bachian "Iisus este bucuria mea". Cu câtiva ani înainte, în 1935, în cadrul primului sau recital care în mod nefericit a coincis chiar cu înmormântarea maestrului sau Paul Dukas, Dinu Lipatti ceruse permisiunea sa-si înceapa programul cu aceasta lucrare, ca semn de omagiu pentru profesorul sau. De-a lungul anilor coralul a figurat deseori în programele sale de concert, ca prim "bis", o optiune care vorbeste de la sine despre impactul emotional si spiritual pe care-l avea opusul bachian asupra pianistului român.

Cu sotia sa, Madeleine

În mâinile Domnului
Inevitabilul sfârsit va veni peste doua luni si jumatate, în data 2 decembrie 1950, când la doar 33 de ani Dinu Lipatti se stinge din viata cu partitura Cvartetului în fa minor de Ludwig van Beethoven în mâna. Se pare ca ultimile sale cuvinte au fost: "Nu-i de ajuns sa fii mare compozitor ca sa scrii muzica asta, trebuie sa fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu". Dinu Lipatti se odihneste în Cimitirul din Chęne-Bourg, Elvetia, alaturi de sotia sa Madeleine.

Pianul gratios, pur si nobil
Arta interpretativa a lui Dinu Lipatti a ramas nemuritoare, un exemplu de puritate a tuseului, expresivitate, rafinament stilistic si o noblete spirituala care-l situeaza printre cei mai importanti interpreti ai secolului XX. Printre autorii pe care i-a abordat cu precadere se numara Wolfgang Amadeus Mozart, Frédéric Chopin, Franz Liszt, George Enescu, Maurice Ravel si Johann Sebastian Bach. Dinu Lipatti nu a fost însa doar un remarcabil pianist, ci si un înzestrat compozitor. În lucrarile sale, de factura neoclasica se regasesc deopotriva influente ale muzicii franceze, dar si românesti.

În anul 1997 a devenit postum membru al Academiei Române.