Pianistul Boris Giltburg este solistul concertelor din 3 și 4 aprilie 2025, susținute de Orchestra Filarmonicii „George Enescu”.

Domnule Boris Giltburg, concertați a doua oară alături de Orchestra Filarmonicii „George Enescu" săptămâna aceasta, după debutul dumneavoastră de anul trecut pe scena Ateneului Român. Cum a fost reîntâlnirea cu ansamblul și cum decurg repetițiile împreună cu dirijorul Leo Hussain?

M-am bucurat să mă întorc la București, am amintiri foarte frumoase de la colaborarea noastră de anul trecut. Am cântat atunci Concertul nr. 1 de Ceaikovski și am găsit că orchestra este foarte muzicală, cu un sunet foarte bogat și cald. Acum, după ce i-am ascultat în partitura orchestrală a Concertului de Șostakovici, pot spune că o cântă și pe aceasta la fel de bine. Deci, este o plăcere să lucrez cu ei, sunt foarte deschiși, colegiali și flexibili la cerințele mele și ale dirijorului. Este o atmosferă de repetiție foarte plăcută și abia aștept concertele noastre împreună.

În ultimii ani v-ați dedicat activitatea, între altele, explorării muzicii lui Șostakovici, despre care spuneați într-un interviu că nu are aceeași forță melodică pe care o au alte muzici ale compozitorilor ruși. De ce ați ales acest al doilea concert și cum l-ați descrie în raport cu primul?

În primul rând, este adevărat că Șostakovici nu a scris același tip de linii melodice pe care le asociem cu cele din muzica lui Rahmaninov, Ceaikovski sau Rimski-Korsakov, deci acele melodii lirice lungi specifice "spiritului rusesc". Dar Șostakovici avea un dar unic de a așterne pe hârtie melodii care îți rămân în minte imediat. Un exemplu celebru ar fi Valsul nr. 2, devenit un șlagăr. Deci, această abilitate a sa nu este de trecut cu vederea. Același lucru poate fi spus și despre Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră; prima temă a pianului poate părea la prima audiție lipsită de esență, dar chiar îți rămâne impregnată în memorie. Această lucrare a fost compusă pentru fiul său, Maxim, când acesta absolvea Conservatorul și are foarte multă energie tinerească, este un Șostakovici senin, energic și, totodată, pentru că este Șostakovici, sunt momente încărcate de o putere agresivă, aproape înfricoșătoare, în special în secțiunea de dezvoltare a primei părți, unde începutul senin, cu o melodie aproape copilărească se transformă ulterior într-un strigăt. Și probabil cel mai frumos moment din acest concert este partea a doua, pentru că aici este un moment de sinceritate foarte rar întâlnit la Șostakovici. Fără îndoială, aici nu se prefăcea, nu își cenzura emoțiile, iar dacă consideri că aici îi descoperi cu adevărat emoțiile, atunci poți observa o tristețe atât de pătrunzătoare, acel tip de tristețe pe care o simți până în măduva oaselor și care nu te poate părăsi. Sunt câteva momente de speranță, însă apoi totul se risipește în întuneric.

Deci, dacă vrei să descoperi frumusețea melodiilor lui Șostakovici, aici le poți găsi. Așadar, avea și această latură. Pentru mine această a doua mișcare este una dintre cele mai frumoase muzici pe care le-a scris. Iar apoi urmează Finale, care risipește tot întunericul, instalând veselia.

Ați întrebat despre relația dintre cele două concerte ale lui Șostakovici. Este sunt foarte diferite. Primul este foarte bine structurat, de fapt este cel mai neobișnuit și mai neașteptat concert din întregul repertoriu concertant pentru pian. Iar acest lucru este evident și din reacția lui Șostakovici la întrebarea "cum ar descrie acest concert?". El a spus că singura modalitate prin care ar putea să-l explice, ar fi să îl cânte. Deci, mesajul era clar: acest concert este ceea ce este și nu trebuie să încercăm să-l analizăm prea mult. În acest prim concert avem un Șostakovici tânăr, înainte de atacul Particului Comunist asupra muzicii sale, unul diferit de acel Șostakovici din perioada de maturitate a vieții sale, dar nu un compozitor mai puțin inventiv, ci unul foarte structurat în gândire. Iar dacă ar fi să mă refer la cea de-a doua parte a lucrării, aș spune că reușea să-și mascheze foarte bine emoțiile, dar în această mișcare ne-a oferit atât de mult din inima și sufletul său încât este greu să nu te îndrăgostești de muzica sa.

Aveți o discografie impresionantă ce cuprinde, pe lângă lucrări solo, și concerte pentru pian și orchestră. De-a lungul timpului, diverși artiști și-au exprimat păreri diferite în privința acestui subiect, așa că v-aș ruga să ne spuneți ce înseamnă pentru dumneavoastră acest proces și care credeți că este importanța acestuia?

Ideea mea despre înregistrări este că reprezintă, în mod ideal, cea mai bună versiune a piesei pe care o pot realiza astăzi, însemnând că dacă voi reveni mâine la această lucrare, nu o voi cânta neapărat mai bine, dar cu siguranță va fi ceva diferit. Deci nu este un fel de ultim cuvânt al meu față de acea lucrare pentru că muzica este organică, iar viziunea noastră asupra unei piese se modifică odată cu schimbarea noastră de-a lungul vieții. Să luăm exemplul Concertului de Șostakovici pe care îl cânt în această săptămână aici, la București; l-am cântat și acum opt ani, atunci eram o versiune diferită a mea și, desigur, aveam o altă abordare; iar același concert este primul pe care l-am cântat vreodată împreună cu o orchestră, când aveam 13 ani, când eram, de asemenea, un alt eu și mă raportam diferit la această lucrare. Deci, cred că într-o înregistrare încerc să imortalizez cea mai bună viziune pe care o am asupra respectivei piese în acel moment și nu încerc să simulez atmosfera de concert pentru că nu acesta este scopul meu.

De obicei suntem într-o sală goală, fără public și fără adrenalina specifică unui concert. Pe de altă parte, putem relua de mai multe ori o parte a lucrării, iar, în special când este vorba despre piese solo, acesta este un loc în care poți experimenta, poți încerca abordări care îți pot părea prea riscante, dar ai opțiunea de a reface acel segment, dacă într-adevăr este ceva prea riscant.

De fiecare dată când se încheie o sesiune de înregistrări, simt că știu mai bine piesa respectivă, chiar dacă sunt lucrări pe care le cânt deja de mai mulți ani. În timpul procesului de înregistrare există un fel de reflector care luminează fiecare colț și care te determină să nu lași nicio întrebare fără răspuns. Pentru că trebuie să știi cu adevărat care este motivul pentru care alegi să cânți așa un anumit pasaj, de la tempo, dinamică, articulație și, în final, până la modul în care totul se leagă de contextul respectiv.

Personal, ador acest proces, realizez înregistrări destul de des, iar multe dintre proiecte discografice pe care le-am desfășurat - precum cel cu sonatele de Beethoven pe care le-am imprimat în 2020 - m-au ajutat atât de mult să merg și mai departe în înțelegerea muzicii respective, încât le consider experiențe care mi-au schimbat viața. Deci, da, sunt un fan al înregistrărilor.

Ați întrebat care cred că este importanța înregistrărilor. Cred că există mai multe răspunsuri la această întrebare. Dacă este vorba despre un repertoriu mai neobișnuit, mai puțin abordat, acesta este deja un motiv: pentru a prezenta publicului acest repertoriu, însă, desigur, multe dintre piesele pe care le imprimăm astăzi au fost deja înregistrate în trecut. Iar apoi, cred că este vorba mai mult despre a-ți pune sufletul și inima în acea muzică. Iar apoi, când cineva vrea să asculte o anumită muzică, acea persoană poate decide în compania cui dorește să petreacă acele momente. Toate capodoperele muzicale au fost deja înregistrate de foarte mulți muzicieni, iar apoi, eu ca ascultător, dacă vreau să pun un disc cu „Clavecinul bine temperat" de Bach, pot decide dacă petrec câteva ore alături de Edwin Fischer, András Schiff sau Glenn Gould. În cultura contemporană suntem puțin obsedați cu lucrurile cele mai bune: care este cea mai bună înregistrare... Însă eu cred că este vorba, de fapt, despre bucuria de a descoperi viziuni diferite asupra unei lucrări, chiar dacă, în final, ca ascultător, decid că nu aceasta este versiune pe care o prefer, dar, chiar și așa, am descoperit o nouă abordare a unei piese pe care o știam deja.

Credit foto: Cătălina Filip