În iunie 2016, violoncelistul Valentin Răduțiu și-a lansat cel mai nou CD, înregistrat în compania Orchestrei de Cameră din München, dirijor Stephan Frucht, reunind trei concerte clasice: nr.1 de Joseph Haydn, Concertul în Re major transcris de Gaspar Cassado după Concertul nr.3 pentru corn și orchestră de Mozart și Concertul în Si bemol major de Carl Philipp Emanuel Bach. Valentin Răduțiu, născută în urmă cu 30 ani la München într-o familie de români, a câștigat în 2011 premiul al II-lea la Concursul George Enescu, secțiunea violoncel și a înregistrat în 2013, tot pentru casa Hanssler Classic, integrala lucrărilor pentru violoncel și pian de George Enescu.

Mai multe detalii despre acest album, difuzat pe 1 decembrie la Radio România Muzical, în interviul pe care mi l-a acordat.

"Dirijorul este un prieten al meu - ne cunoaştem de mai mulţi ani, trăieşte şi el la Berlin, un om multilateral, care în primul rând a studiat vioară, cu concertmaestrul de la Berliner Philharmoniker. În paralel, a făcut şi dirijat, dar şi un doctorat în medicină şi, în momentul de faţă, este mai mult activ în management cultural, dar ca dirijor a fost în mod deosebit mereu dedicat repertoriului clasic. Acestea sunt şi imprimările pe care le-a făcut până acum şi de mai mulţi ani spunea ce mult şi-ar dori să facem un disc Haydn împreună. În acelaşi timp, el, în discografia lui, a căutat mereu şi ceva… nu neapărat exotic, poate exotic în sensul că nu este încă imprimat, dar în acelaşi timp foarte iubit de public şi, în cazul acestui disc, această piesă a fost descoperirea cu prelucrarea Concertului de corn de Mozart făcută de Cassado. Când eu i-am povestit de această descoperire, fusesem destul de sceptic cu subiectul prelucrării lucrărilor de Mozart. Trebuie făcute într-adevăr de un mare maestru; Cassado a studiat compoziţiile la Ravel, pe lângă faptul că a fost un violoncelist extraordinar, şi am găsit amândoi acest concert de violoncel şi am fost foarte încântaţi. Şi aşa am mobilizat toate forţele şi a existat deja un contact de colaborare cu Orchestra de Cameră din Munchen, o orchestră pe care o cunosc, fiind în oraşul meu natal de foarte mulţi ani. Am crezul că este partenerul ideal pentru acest repertoriu. Când am făcut discul era şi marele jubileu - 300 de ani - al lui Carl Philipp Emanuel Bach şi aşa s-a născut imprimarea acestui triumvirat - trei concerte de trei mari maeştri din epoca clasică: Haydn, Mozart şi Carl Philipp Emanuel Bach.

Imprimarea în sine a fost făcută repede. Am lucrat cu un inginer de sunet de la o firmă de imprimare foarte celebră, au peste 20 de Grammy, au lucrat foarte mult pentru Deutsche Grammophon şi… am avut, deci, nişte parteneri foarte buni în toate privinţele şi aşa că am dorit să reuşim ca discul să aibă o lansare cât mai frumoasă.

Se vorbeşte destul de mult de declinul pieţei discografice şi pentru muzica clasică. Pe de altă parte, cred că pentru un muzician a avea discuri, a-şi edita rezultatele muncii, este indispensabil. Este aşa sau nu?

Da. Sigur că branşa discografică este într-o mare criză. De mulţi ani, marile vremuri glorioase când s-a inventat compact-discul au trecut, din mai multe motive. Sigur, unul - foarte crucial - este internetul şi accesul atât de uşor pe youtube etc. Pentru muzicieni, dacă nu vorbim despre Anna Netrebko şi Lang Lang, discul în sine nu mai este atât de mult o forţă comercială. Sigur că casele de discuri încearcă să aibă un catalog cât mai interesant, un anumit profil care le permite să subexiste. Într-un mod absolut minunat există foarte multe label-uri şi, deşi vorbim de o criză, cifrele sunt absolut şocante… câte discuri de muzică clasică sunt publicate zilnic în lume. Poate, într-adevăr, motorul foarte puternic îl reprezintă muzicienii, pentru care discul este şi o unealtă. Nu poţi să trăieşti cu el, nu poţi să trăieşti nici fără el. De multe ori se depun foarte multe eforturi, şi financiare desigur, pentru realizarea unui disc. Când ne gândim cât de scumpă este o producţie şi cât de mult durează până costurile sunt recâştigate… dar muzicianul doreşte să aibă o carte de vizită sonoră, să lase în spatele lui sau pentru viitor un document al părerii lui muzicale. Mereu un disc este lucrul foarte aproape de suflet pentru orice muzician, este un statement, este, pe de-o parte, ceva temporal în sensul că desigur că în zece ani voi cânta Haydn diferit şi sper că voi cânta Haydn diferit, dar, în acelaşi timp, trebuie să mă apropii la testul imprimării cu un anumit gând, că este un lucru definitiv.

Apoi, sigur, discul este o unealtă. Avem nevoie, publicul totuşi cere de multe ori după concerte… doresc să cumpere un disc. Poate în vremurile de astăzi, acesta este momentul cel mai interesant pentru a vinde discuri, imediat după concert. Apoi, organizatorii desigur vor să-şi facă o impresie înainte de a invita un artist şi fac asta prin disc. Deci, sunt foarte multe aspecte şi mă bucur de fiecare disc, care este, aşa, ca un copilaş pe care-l trimit în lume cumva, apoi te uiţi ce drum va parcurge. Sunt foarte interesante anecdotele când muzicienii, peste 20 de ani, îşi ascultă propriul disc la radio şi câteodată imediat recunosc din primele sunete şi multe emoţii şi amintiri sunt declanşate, dar câteodată ascultă şi se gândesc ce frumoasă este această imprimare şi nici nu realizează că sunt ei înşişi.