Discografia concertelor perechi

Evident că acest album a intrat în atenţia campaniei noastre "Votează discul de muzică clasică al anului 2016" şi nu neapărat pentru că a fost premiat de Gramophone, ci pentru că Vilde Frang are antecedente discografice de succes. În anul 2010, violonista norvegiană a lansat primul album de concerte perechi într-o alăturare neaşteptată, Concertul în re minor pentru vioară şi orchestră de Jean Sibelius alături de Concertul nr 1 op 19 în Re Major semnat de Serghei Prokofiev. Iar în 2012 a pus împreună pe un disc Re Major, Concertul nr 1 pentru vioară şi orchestră de Carl Nielsen, împreună cu Concertul op 35 de Piotr Ilici Ceaikovski. Albume care, după ce au stârnit curiozitatea publicului şi a criticilor, au fost bine apreciate.

Ei bine pentru albumul lansat pe 26 februarie anul acesta, Vilde Frang şi-a propus să alăture Concertul op 35 în Re Major de Erich Wolfgang Korngold, Concertului pentru vioară şi orchestră de Benjamin Britten. O alăturare cel puţin frapantă dacă vreţi, două lucrări parcă din lumi diferite. Partitura lui Korngold abundă în elemente romantice, este luxuriantă, bogată, oarecum surprinzător, dacă ne gândim că partitura a fost scrisă în 1945, arătând că stilul este mai puțin o chestiune de perioadă de timp și mai mult o stare de spirit. În contrast cu acesta, este concertul de Britten un incontestabil modernist, cu stilul său unghiular, deși încă tonal și accesibil, o partitură semnată cu câţiva ani înainte de Concertul lui Korngold, în 1938 - 1939. Poate alăturarea dintre cele 2 lucrări să aibă argument faptul că ambele au fost scris în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, ambele în SUA, de un compozitor star la Hollywood pentru muzica sa de film, Erich Wolfgang Korngold, şi de un tânăr pacifist, Benjamin Britten, care a părăsit Marea Britanie pentru a se stabili la New York, cu puțin timp înainte de intrarea în război a ţării sale, în 1939. Ambii compozitori provin din "copii minune", cele două lucrări ale lor gravitează în jurul tonalităţii Re Major, chiar dacă Britten nu declară explicit acest lucru. Acel Re Major considerat tonalitatea cea mai naturală în care se poate exprima vioara, un Re major care a adunat cele mai valoroase concerte scrise până acum pentru acest instrument, semnate Beethoven, Brahms, Ceaikovski sau Stravinski. 

O interpretare proaspătă și convingătoare

Despre Vilde Frang publicaţia The Guardian scrie: Sunetul ei este superb, când rece ca gheața când de foc, șoptit sau deosebit de bogat în fraze desenate cu o mare siguranţă. Este o interpretare proaspătă și convingătoare.
Vilde Frang este o artistă a cărei ascensiune se profilează cu repeziciune. A debutat la doar 12 ani ca solistă a Orchestrei Filarmonicii din Oslo, sub bagheta lui Marris Jansons. A fost răsplătită, după această prestaţie artistică cu Credit Suisse Young Artists Award, premiu care a inclus debut său la Festivlul de la Lucerna alături de Orchestra Filarmonicii din Veina, dirijată de Bernard Haitink. A fost sprijinită la începuturile carierei sale de Fundaţia violonistei Anne Sophie Mutter.
Astăzi Vilde Frang este aprecitaă de publicul marilor săli de concert din întreaga lume pentru interpretările sale pline de virtuozitate, o virtuozitate care se evidenţiază şi pe acest ce mai recent album. Însă dincolo de ea, Vilde Frang scoate la lumină lumină toată pasiunea şi bogăţia melodică a partiturii semnată de Erich Wolfgang Korngold. Are tonul adecvat fiecărui moment al acestei lucrări a cărei muzică este în continuă mişcare, anticipează şi crează cu promptitudine desfăşurarea cinematografică a scenariului ei. Sunetul viorii ei, Jean-Baptiste Vuillaume din 1864 este minunat, susţinut cu un acompaniament solid de Orchestra Simfonică Radio din Frankfurt, sub bagheta lui James Gaffigan. Violonista declară că acest Concertul de Korngold este o lucrare pe care şi-a dorit de mult timp să o înregistreze. Iar interpretarea este pe măsura acestei aşteptări.

Marele atuu al acestui album este contrastul frapant cu care violonista reuşeşte să intre în lumea sonoră a lui Benjamin Britten. Concertul lui Britten este interpretat cu un ton uscat, fragil pe alocuri, dar la care Vilde Frang adaugă nuanţele proprii de lirism, fapt care dau căldură şi îndulcesc unghiurile ascuţite ale stilului compozitorului. Un lirism şi o dulceațăireal strălucitoare a tonului, indiferent cât de mult se inalţă acesta. Vilde Frang produce sunete care sunt la fel de seducătoare ca tehnica ei uimitoare - scrie publicaţia Strad, în recomandarea acestui album.

Iată deci argumentele pentru care vă invit pe 26 şi 27 septembrie de la ora 12,15 să o ascultaţi pe violonista Vilde Frang, recent premiata Gramophone, la CD Review