Portret de compozitor - Robert Schumann cu Marina Nedelcu

Robert Schumann. Ne priveşte dintr-un desen al secolului său ca printr-o oglindă. Tânăr, cu o privire senină, cu ochi luminoşi, probabil îndrăgostit, elegant în costumul său cu guler înalt şi lavalieră de mătase. Visător, cu gândul la Clara şi la muzica sa. Eusebiu.

Am spune romanticul prin excelenţă dar, scrie el în Cronicile Davidienilor: „sătul sunt până peste cap de cuvântul „romanticul”, deşi nu l-am spus mai mult de zece ori în viaţa mea.” Şi totuşi îşi încredinţează confidenţele pianului, urmând spiritul epocii sale. Se spune doar că recunoaştem Romantismul, într-o primă fază, tocmai prin această fuziune singulară, emblematică a muzicianului cu pianul său - nefericită în ceea ce-l priveşte pe Schumann, într-o primă încercare de a-şi depăşi limitele ca virtuoz – un accident la mâna dreaptă îi va spulbera speranţele de a concerta, însă îi va deschide porţile creaţiei; o creaţie hrănită din surse literare şi poetice – Jean-Paul Richter, E.T.A. Hofmann, Goethe, dezvăluindu-ne o lume cu fantasmele ei, cu personaje uneori reale, alteori imaginare, o lume capriciosă şi instabilă. „Pentru mine muzica rămâne mereu limbajul care îmi permite să mă întreţin cu lumea de dincolo,” scria în 1832.

Pianul se transformă în jurnal intim. Zece ani compune doar pentru acest instrument, ca din 1840 să se aplece asupra liedului. Un an mai târziu se aventurează către sfera orchestrală semnând două simfonii, urmate de un alt an dedicat muzicii de cameră. Această focalizare asupra unui singur gen, se va disipa mai târziu către oratoriu, operă, concerte, uverturi, revenind şi asupra genurilor mai vechi. Se pare că, 1849 a fost cel mai prolific an al său în sfera creaţiei propriu-zise. A scris atunci cu frenezie piese pentru pian, muzică de cameră, piese concertante, corale, lieduri, pagini vocal-simfonice, poate şi sub imboldul Clarei care îşi imagina consacrarea în sfera creaţiei sub tutela genurilor mari – şi el avea darul de spune totul în doar 20 de măsuri.

Admirăm şi criticul muzical, se spune, influenţat în maniera de a scrie de un E.T.A. Hoffmann. A rămas în memoria tuturor primul său material „Un opus 2”, dedicat lui Frederic Chopin, şi celebra afirmaţie: „Jos pălăria domnilor, iată un geniu”! (Şi Johannes Brahms la începutul carierei se va fi bucurat de încurajările condeiului său de cronicar.)

Frumos este şi faptul că acest celebrissim cvartet, aceşti romantici ai generaţiei anilor 1810 s-au cunoscut şi au scris unii despre alţii: Liszt despre Schumann şi Chopin, Chopin despre Liszt, Mendelssohn despre Chopin, Schumann despre toţi ceilalţi.

Povestea este lungă, de necuprins într-o pagină de articol, de aceea invitaţia de a ne fi alături timp de o lună, cât va dura acest Portret de compozitor - Robert Schumann pe frecvenţe radiofonice, vine de la sine, odată cu încredinţarea că vom găsi atribute minunate acestei arte care continuă să emoţioneze, în ciuda faptului că în momentul creaţiei, ea se adresa unui alt fel de public. Marina Nedelcu

Marina Nedelcu